Gabriel MANȚĂ

Liga Campionilor a fost despre lacrimile lui Cristiano Ronaldo, de fapt despre izbucnirea în plâns. M-a tușat secvența aceea cu suporterii Valenciei jubilând în timp ce portughezul nici măcar nu încerca să-și mascheze sau să-și tempereze starea care le genera reacția. Părerea mea este că nu a meritat să i se întâmple așa ceva. Dacă arbitrul german ar fi văzut faza cu ochii lui, nu din povestite, poate ar fi estimat corect intensitatea gestului de a-l trage de păr pe adversar, unul mai degrabă ”pedagogic”. Un cartonaș galben ar fi fost suficient. Și VAR-ul ar fi fost de ajutor, rușine mare pentru o organizație opulentă precum UEFA că nu l-a implementat încă din ediția asta. Adevărul e că a fost o seară neagră, fără lună, pentru Ronaldo. Conștient că Messi plusase la impresia artistică, dar și cantitativ, CR7 simțea că lumea fotbalului așteaptă replica. Culmea este că, în lipsa sa, Juve a fost cadorisită cu două lovituri de pedeapsă, de care ar fi putut profita în lupta pentru recorduri, de care chiar îi pasă, poate prea mult. Așadar echipa lui a câștigat și fără el, fosta lui echipă a câștigat și ea, ba chiar într-un mod entuziasmant. La executarea loviturilor libere probabil că Realul practică o rotație democratică, acum Isco a arătat ce înseamnă o minge fără speranțe pentru portar (deși cam razantă cu zidul). Modric, ex-colegul rival la titlul de cel mai bun jucător al sezonului, a dat o pasă cum nu mulți fotbaliști sunt capabili, iar Bale a preluat și a marcat. Vorba filmului italian, cu toții sunt bine! Ca fotbalist cu pretenții de cel mai bun din toate timpurile, dar mai ales ca fotbalist metrosexual, nu-ți pică bine când ”fosta” nu suferă după tine. Ca-n viață.