Doru POPOVICI

Vineri dimineaţă, în timp ce împachetam de plecare, tot am mai lăsat două lansete în apă, una cu mămăligă şi boabe de porumb, cealaltă cu două coropişniţe. Degeaba, cum degeaba stătuseră şi în precedentele 9 zile. Nu ştiu dacă vinovat de lipsa peştelui era locul în sine, unde de această dată am ajuns oarecum forţaţi de împrejurări, dar unde cu alte prilejuri am prins binişor ciortani, somotei, şalăi şi nişte mrene de toată mândreţea. Acum însă, în final de august şi început de septembrie, poate şi din cauza prezenţei nu doar a braconierilor cu curent electric în ape, ci şi a nuntaşilor cu curent electric în boxele de mii de watts de pe mal, amplasate în incintă, la 20 de metri de apă, peştele de acolo era ca şi dispărut, cele 6 piese extrase în 10 zile fiind mai degrabă prilej de glume decât de laudă. Concret: un somotei de 3 kile jum'ate, un şalău cam de două, două mrene tot aşa şi doi somotei de câte un kil şi ceva este tot ce am reuşit să prindem, în doi, timp de 9 zile şi ceva. Am aruncat zeci de kilograme de nadă (porumb) cu "bomba"/lansatorul, în speranţa aducerii crapului în zonă. Rezultatul? Un singur ciortanel, de vreo 400 de grame, pupat pe bot şi eliberat regulamentar. Am mai pupat şi eliberat vreo 6-7 şalăiaşi, vreo 15 somotei (unul, cel mai mic pe care l-am prins vreodată, era mai mic decât brelocul-peşte pe care-l port la chei!). Am mai băgat în traistă vreo 8-10 caraşi şi doi morunaşi, adică ruşinea dusă la extrem! De aceea am şi plecat mai devreme cu o zi decât planificaserăm iniţial, argumentul fiind că ne mâncam sănătatea dacă mai rămâneam, dar şi că un meci cum e cel cu Muntenegru trebuie văzut confortabil, acasă. Trecerea cu bacul m-a îmbolnăvit şi mai tare, fiind nevoiţi să aşteptăm vreo două ore şi ceva la coadă de maşini. Apoi, la Bacău, altă oră şi jumătate a durat traversarea oraşului, aproape inexplicabil. Cu ochii pe ceas, am băgat viteză cât m-a ţinut nervul, pentru a prinde măcar repriza a doua. Am mers cu 160 şi mi-a ieşit: la 22.40 eram în faţa televizorului. Ca să... ce!? Ca să văd o alcătuire cel puţin bizară, în care pe majoritatea celor din ecran nu ştiam unde să-i încadrez: la idioţi iremediabil sau la imbecili fără frontiere?  Fotbalişti, să-mi fie iertat, n-am observat să fi fost pe toloaca aia. Târziu, am adormit frământat de întrebarea perfect justificată: oare de ce am călcat pedala aia ca dementul? Oi fi şi eu vreun idiot?