Gabriel MANȚĂ

Doamnelor şi domnilor, acum e oficial, suntem contemporani cu cea mai mare jucătoare de tenis din România! Obsesia comună, trofeul de Grand Slam, a încetat să mai fie obsesie la Roland Garros, Simona Halep egalând-o astfel la acest capitol pe Virginia Ruzici, nimeni alta decât managerul ei. Şiragul celorlalte 17 trofee, precum şi locul 1 WTA, nicicând atins de vreo altă jucătoare de la noi, o transformă în GOAT-ul nostru (greatest of all time – cel mai bun din toate timpurile), fără putinţă de tăgadă. A fost un drum greu, infernal chiar, care nici măcar nu s-a terminat! Poate va avea dreptate Mats Wilander, iar Simona să devină multiplă câştigătoare de Slam. Până acolo, cât de frumos a spus-o suedezul, fost mare jucător şi actual comentator, e un lucru benefic pentru circuitul feminin că Simona a câştigat un turneu de Grand Slam! Destui ne-am îndoit de ea, mulţi au criticat-o poate mai mult decât era cazul, unii depăşind orice limită. Sigur, ar fi o impietate să ne amintim de Banciu, dar citesc în articolul acum laudativ al lui Geambaşu că în primul set loviturile Simonei nu au avut nici lungime, nici viaţă în ele?! Iată că e posibil să ne uităm la un meci şi să vedem altul, pentru că Simona, dimpotrivă, a pierdut puncte pentru că a dat mingi lungi, la linie, nu pentru că a atacat Sloane mingile ei scurte şi ”fără viaţă”! Depăşind momentul, remarc un lucru esenţial la acest triumf al Simonei: nicicând nu s-a pus vreo problemă de sănătate, nici măcar de epuizare fizică: iată ce poate face o Simona în deplinătatea forţelor! Privind tot parcursul pe zgura pariziană, observăm seturi autoritare în fiecare tur, majoritatea de 6-1, inclusiv în semi şi în finală, chiar şi un 6-0 cu Petkovic. Kerber a fost singura care a scăpat ”doar” cu un 6-2.

Bineînţeles, Darren Cahill are un merit imens în această poveste de succes, pornind de la şurubăritul la chestiuni tehnice, trecând prin abordări tactice inspirate şi terminând cu rafinarea mentalităţii. De exemplu, un element tehnic nou în bagajul Simonei este lovirea din urcare a ”baloanelor” la care recurg jucătoarele pentru a câştiga timp când sunt în dificultate, mai ales când adversarele nu sunt recunoscute pentru urcări la fileu. În trecut, Simona se retrăgea şi practic lua punctul de la început, acum intră în mingi şi loveşte decisiv, cu procentaj minim de greşeală, ceea ce arată că s-a lucrat special la acest aspect. Chiar în finală s-a văzut contrastul, cu Sloane lovind din retragere la mingile înalte ale Simonei, abia pe final forţând atacul, dar numai din talent, nu şi din exerciţiu. Deşi a trecut de Kerber şi Muguruza pe tabloul ei, iar în finală n-a venit din partea cealaltă o Svitolina sau o Wozniacki, meciul cu Sloane a fost mai greu decât ar putea să ne arate acel 5-0 şi 6-1 din setul decisiv. Primele game-uri uşoare, câştigate la zero de Simona, au venit abia la 3-6, 0-2! Apoi, după seria formidabilă în urma căreia Simona a ajuns la 4-2, americanca a replicat cu un amuţitor break la zero şi apoi cu un hold pentru 4-4. Deci Simona a urmat la serviciu la scorul de 4-4 şi condusă cu set... Ei bine, a fost 30-30, aşadar Sloane a fost la două puncte de a servi pentru meci! Nu s-a întâmplat aşa, iar pentru asta credit total Simonei care a câştigat game-ul pe atac, cu mână şi atitudine sigure, apoi a fugit cu setul, meciul şi trofeul... Oare o fi fost cineva fără lacrimi în ochi în momentele acelea sau la imn? Dincolo de lacrimi, zâmbetul învingătoarei, nepreţuit, o poveste în sine, povestea sa.