Recunosc, după două zile cu meciuri consecutive ale Simonei, mi-ar fi fost greu să scriu despre o victorie cu Kerber și o înfrângere cu Muguruza. M-am temut de acest lucru, am fost pesimist, dar Simona a fost cea care a ieșit la suprafață după toate aceste încercări. Întâi cu Kerber, după 0-4 în primul set. Apoi cu Muguruza, după 5-0 în primul set! Nu știm încotro ne poartă acest carusel, cert e că fata noastră ne oferă a treia finală pe zgura pariziană, de data asta contra lui Sloane Stephens, nimeni alta decât câștigătoarea ultimului US Open, cea care a trecut de Madison Keys printr-un dublu 6-4. Un rezultat scontat, dar nu e momentul să dezvoltăm, mai bine revenim la semifinala care ne interesează. A fost un tenis smart al Simonei, dar unul purtat cu sânge rece, adică un lucru după care tânjim de mult timp. Muguruza a evitat cu greu ”lăptăreasa” în primul set, apoi a forțat la începutul setului secund. Era firesc să se întâmple așa, doar era semifinala favoritelor de pe hârtie (1 cu 3, în timp ce dincolo jucau capii de serie 10 cu 13), iar miza era amplificată de faptul că în joc se afla însuși fotoliul de lider! Simona și-a revenit la timp, mai întâi a făcut rebreak, apoi a urmat game-ul acela imens, de aproximativ un sfert de oră. Oracolul din mine s-a trezit să spună, după vreo 10 minute, că aici se joacă meciul. L-a câștigat Simona, chiar dacă a făcut două duble greșeli, apoi a defilat pe serviciul Muguruzei și gata meciul. Dacă l-ar fi pierdut, scenariul era sumbru, cu Muguruza servind cu moral ridicat pentru set, care moral s-ar fi păstrat și în decisiv, în antiteză cu cel al Simonei. Din fericire, rămâne doar un scenariu, să ne bucurăm de realitatea unei noi șanse pentru primul trofeu de Grand Slam. Previziuni? Sunt prea implicat ca să mai văd limpede, îmi pun toate speranțele în Simona și Darren Cahill.
La băieți, parțial de acord cu comentariul unui cititor, și eu văd ca inevitabilă o finală Nadal-Thiem, dar victoria ultimului ține mai mult de dorință, inclusiv a mea, decât de realitate.