... ceea ce înseamnă că parcă-parcă se întrezăreşte luminiţa de la capătul tunelului din care de ani întregi numai nu ne dăm ieşiţi. Pare chiar că întregul fotbal românesc suferă de o formă de masochism care întrece tot ceea ce se cunoştea în domeniu până acum, din moment ce de fiecare dată când presa (tot ea, sărăcuţa, cine altcineva!?) a arătat feluritele boli, derapaje, nenorociri din sistem, oamenii de fotbal, aparent cei mai interesaţi ca lucrurile să meargă bine, s-au străduit să îngroape mormanele de gunoi sub tot soiul de covoare. Rezultatul tuturor acestor decenii de coşmar este vizibil fără vreun efort: după ce în 1994 jucăm un sfert de finală la Campionatul Mondial (pe care oricare altă naţie, desigur în afară de români, l-ar fi câştigat la pas cu aşa o echipă fenomenală), urcând în clasamentul FIFA până pe locul 5, acum, în 2018, ne buşeşte fericirea când vedem că urcăm de pe locul 36 până pe 32, aşa cum s-a întâmplat săptămâna trecută! Ca să nu mai amintim şi că am fost cândva chiar mult mai jos, undeva pe locurile 56-58, în vremurile de tristă amintire pentru noi (şi extrem de veselă pentru toţi adversarii noştri!) când la cârma Federaţiei Romane de Fotbal trăgea sforile infractorul Mircea Sandu, iar de Naţională îşi băteau joc, pe rând, când Piţurcă, când Lucescu ăl' mic... Culmea e că exact când speram că lucrurile îşi vor intra într-un normal prea mult aşteptat, n-a fost să fie. În locul unui preşedinte care cu siguranţă că ar fi dat o altă faţă fotbalului nostru, Gică Popescu, ne-am trezit cu el în puşcărie, iar pe locul ăla parcă blestemat, cu un papagal căruia parcă puşcăria i s-ar fi potrivit mai bine decât lui Popescu: numitul Burleanu. Acum, în ajun de al nu mai ştiu câtelea presupus şi dorit "moment zero", îmi exprim speranţa că oricât de mulţi borfaşi s-or fi pripăşit în fotbalul ăsta aproape monstruos de la noi, totuşi nu se poate ca între un Burleanu şi un Lupescu să alegi, recidivând, papagalul. Reactualizez lozinca mea favorită, readaptată momentului: hai Lupescu, hai tricolori!