Doru POPOVICI

În principiu, nu aveam nici un motiv de speranţă în calificarea la turneul final a Naţionalei de băieţei sub 19 ani dintr-o grupă în care mai apăreau Serbia, Ucraina şi Suedia. Meciul de debut, cel pe care-l preconizasem ca fiind personificarea dezastrului (la ce altceva să te aştepţi de la o partidă împotriva Serbiei?), avea să ne răstoarne toate prezumţiile şi să ne aducă o rază de speranţă într-un miracol, după ce unul deja se produsese: am bătut Serbia, şi nu oricum, ci la un scor monstruos, 4-0, ceea ce te făcea să te gândeşti că nu deţii toate datele problemei. Că, poate, ăştia micii or fi o reîncarnare a „generaţiei de aur”, upgradată, şi că printre ei s-or afla nişte Hagi, Dumitrescu ori Răducioiu în devenire. Continuarea a fost în ton cu debutul, copiii desfiinţând şi Suedia, ceea ce deja însemna o confirmare, ştiut fiind că şcoala de fotbal suedeză a produs de-a lungul timpului fotbalişti absolut remarcabili, printre ei şi fenomenul planetar Ibrahimovici. Mai mult decât atât, ai noştri reuşiseră să domine şi fizic (pe cine, pe suedezi!?!), ba şi în inferioritate numerică în ultimele 10 minute, iar asta nu poate să nu-ţi înmulţească speranţele. De aceea, după ce mai analizezi încă o dată clasamentul, îţi spui că nu se poate rata o asemenea şansă: e de ajuns şi un meci egal pentru a termina pe locul 1 şi a-ţi asigura prezenţa la turneul final din Finlanda. Joci acasă, la Ploieşti, deci ai şi avantajul terenului propriu. Ai, în plus, şi publicul, care doar n-o să strige "Hai Ucraina!". După o primă repriză absolut jenantă, fără nici măcar un şut pe poartă, cauţi justificări: or fi obosiţi după celelalte două meciuri, or fi emoţionaţi de şansa ivită, or juca pragmatic, pentru punctul calificării, fără riscuri inutile... Vine mai apoi golul calificării, ziceam noi, la care ne-am făcut că nu vedem cum iniţial flăcăul ăla, cu ditamai poarta goală-n faţă, a tras prost, în portarul căzut undeva în stânga. Noroc că "obiectul" a sărit bine din ăla. Mai apoi, eroul-marcator-fără-voia-lui, de fericire, îşi scoate tricoul, lovit de amnezie. Îi reaminteşte arbitrul că mai avea un galben. Şi pleacă behăind. Mai apoi, altul are o tentativă de omor. Ia şi ăsta roşu, ceea ce nu mai conta, că aia dăduseră deja şi al doilea gol, abia acesta fiind cel al calificării. Lor. Noroc că nu suntem nemţi, ca să îi numim pe flăcăii noştri "cretinii Europei". Nu suntem nici francezi, ca să le zicem "maimuţe". Suntem români, deci obişnuiţi cu englezismele, cel mai frecvent utilizat în legătură cu fotbaliştii români de după generaţia de aur fiind acela de "loser". În traducere, ratat. Dacă îi credeţi altceva pe prăpădiţii ăştia, spuneţi-mi şi mie. Restul (tristeţe, lacrimi, durere, vis frânt etc.) e rahat mâncat cu polonicul. Singurul adevăr adevărat e că la producţia de loseri, generaţie după generaţie, nu ne bate nimeni.