Doru POPOVICI

În sport, indiferent care ar fi acesta, răsturnările de scor sunt în general rare, şi cu atât mai rare cu cât diferenţa adesea mare de valoare dintre combatanţi face că ăla care conduce la un moment dat, de regulă în prima parte a disputei, să-şi conserve sau chiar să-şi amplifice avantajul, pe fondul superiorităţii dovedite. Uneori însă, ceva dereglează ordinea firească a lucrurilor, iar cel considerat pe bună dreptate superior prinde o zi proastă rău, exact când adversarul fără şanse teoretice se întâmplă să prindă şi el o zi de graţie. Nu iau aici în calcul şi zilele programate a fi astfel de casele de pariuri, când orice calcule devin inutile, iar rezultatele finale ies din sfera oricărei logici. Rămânând în sfera normalităţii, chiar dacă surprinzătoare, să ne reamintim de minunea produsă de Foresta la Bucureşti în antologicul meci contra lui Dinamo, cu vreo 20 de ani în urmă, când după 3-0 la pauză şi 4-0 imediat după, sucevenii parcă au horpăit jăratec din găleata lui Harap Alb şi au întors rezultatul până la 4-5, scriind o pagină memorabilă de istorie a fotbalului românesc. La o asemenea întâmplare am participat că telespectator duminică, în finala open-ului de snooker al Scoţiei, în care Yupeng, un chinezoi de pe locul 72 în lume, îl întâlnea pe Robertson, australianul campion mondial cu câţiva ani în urmă. Cotele la pariuri erau zdrobitor în favoarea lui Robertson. Prima jumătate a meciului, cea de la prânz, avea să se încheie cu un surprinzător 5-3 pentru Yupeng. Totuşi neliniştitor, deoarece era de presupus că în sesiunea de seară lucrurile se vor normaliza. ...Dar când s-a făcut 8-4, iar Yupeng mai avea nevoie doar de un frame pentru a câştiga (s-a jucat 9din 17, sau primul la 9), chiar ne-am speriat. Ei, aici a intervenit dementa fără frontiere: cam în fiecare din frame-uri, Yupeng a avut bilă de joc, meci şi turneu. În unele chiar de vreo 3 sau 4 ori. Şi, culmea culmilor!, a ratat absolut de fiecare dată. A fost, adică, o răsturnare a răsturnării, iar ceea ce pot să spun după toată tărăşenia e doar că mă miră la culme că n-a murit mai întâi Robertson, apoi că n-a murit Yupeng, nici măcar la ceremonia de premiere, şi în cele din urmă că n-a murit niciun spectator în sală. Dar în faţa televizoarelor, sunt convins că s-au dus câţiva.