Doru POPOVICI

Când a început ediţia actuală a campionatului, ştiam foarte clar că există o singură candidată la titlu, Steaua, vreo câteva, trei sau patru, combatante la locurile de Europa League, restul urmând să se lupte pentru supravieţuire. Pentru că ne aflăm totuşi în România, nu e de mirare că până la sfârşitul săptămânii trecute, adică la ceva vreme după încheierea turului, când o căutai pe Steaua, o găseai oriunde, numai pe locul 1 nu. Prilej de mirare, de speculaţii, de speranţe (evident deşarte) pentru cei care s-au trezit, oarecum împotriva logicii, dar şi a propriilor socoteli, şi în faţa Stelei, şi în partea superioară a clasamentului, în condiţiile în care calculele iniţiale le dădeau speranţe doar la evitarea retrogradării. Cei mai miraţi trebuie să fi fost, mai pe la început, botoşănenii. Le-a trecut repede, odată cu plecarea unui superstar chiar la Steaua. Acolo, conform unei tradiţii străvechi, superstarul a devenit o panaramă, timp în care botoşănenii s-au orientat şi ei către locuri mai puţin ameţitoare. A venit, apoi, rândul Clujului, care mai-mai că se vedea deja încoronat acum vreo două săptămâni, până a început să nu mai înscrie nimic. Şi să producă 2 puncte din 9 posibile. Şi să-şi dea seama că nu poţi, totuşi, să fac bici, ba să şi pleznească, dintr-un lot alcătuit din vreo doi sau trei fotbalişti şi restul... resturi. Paradoxal e că Steaua a început să joace cu adevărat şi acasă numai după ce a măturat Europa. Acum, cu toată resuscitarea Viitorului, care şi el părea să o ia cătinel spre retrogradare, Steaua pare chitită să câştige un nou titlu. Cam fără adversar. Şi să şi vândă ceva fotbalişti, fără teamă că-şi riscă titlul, la care nu se arată nici o contracandidată. Vorba e: tot elanul ăsta de acum al Stelei duce către ce? Că parcă în Champions' League se joacă altceva. Cu totul şi cu totul altceva decât vedem şi în Europa League, şi în campionatul nostru.