Doru POPOVICI

Lunga agonie, adică preliminariile care ne-au arătat că şi cu neamţ pe bancă valoarea echipei rămâne neschimbată, adică zero, din moment ce nu depăşeşti decât două ţări neomologate la fotbal, a luat sfârşit în stilul pur românesc deja clasicizat, adică cu regrete că n-am găsit un Guriţă mai devreme cu un an şi, desigur, cu speranţe revigorate că în următoarele preliminarii, pentru "european", va fi o cu totul altă echipă a României. Şi la vară cald. Până atunci, trăgând cu ochiul la ce alte minuni s-au mai petrecut în aceeaşi competiţie, comentatorii români supradotaţi pe linie patriotică se simt obligaţi să demonstreze că ruşinoasa noastră prestaţie devine mai puţin ruşinoasă dacă o comparăm cu a Olandei, ţara oricând favorită în orice competiţie. Eliminarea Olandei arată, zic ăştia, că în fotbalul mondial se produc schimbări, chiar mutaţii, drept pentru care (cunoaşteţi formularea?) "nu mai există favoriţi". Asta se cam bate cap în cap cu chestia ailaltă, care demonstrează fără drept de apel că noi nu încăpem (aproape) niciodată la "masa bogaţilor". Ambele construcţii, deşi antagonice ca sens, demonstrează doar că România a ajuns ciuca bătăilor, indiferent pe cine selecţionezi şi indiferent cine e selecţioner. Ca termen de comparaţie, dar şi întru contracararea cretinelor explicaţii, vă propun să vă gândiţi niţeluş la Islanda, o insulă alcătuită din bolovani, gheizere, cenuşă şi lavă, populată de vreo 300.000 de nebuni (din moment ce locuiesc acolo!). Greu îţi poţi imagina un loc mai neprimitor, mai inadecvat oricărei activităţi umane, implicit fotbalului. Ei bine, dintre ăştia 300.000, adică de 60 - 70 de ori mai puţini decât românii din România, s-au ales 11 plus rezervele, care au măturat tot ce s-a arătat în calea lor către "mondiale", unde s-au calificat direct, din prima. Întrecând în grupă Croaţia, Ucraina, Turcia. O fi Islanda vreun bogătaş de care n-am aflat noi? Sau doar o ţară populată normal, cu oameni şi fotbalişti normali, predispuşi în primul rând la muncă. În al doilea rând, tot la muncă. Abia apoi, la muncă şi iar muncă!