Doru POPOVICI

Sigur că s-ar fi cuvenit să scriu despre extraordinara performanţă a Simonei Halep care ieri, când zău dacă mai credeam că se poate vreodată, a bătut-o măr pe Sarapova, reducând la general scorul care până ieri era de 7 - 0. Cum însă am promis de foarte multă vreme că nu mai scriu despre Simona, mă ţin de cuvânt, oarecum împotriva voinţei mele, oferindu-i mult mai priceputului în domeniu Gabi Manţă să vă delecteze el cu comentariile sale în ziarul de mâine. Motivul pentru care nu scriu e simplu: nu am văzut meciul, ceea ce pare impardonabil!! Faptul că am avut ore la şcoală exact în timpul meciului ăstuia istoric chiar m-a distrus psihic (glumesc, desigur) dar abia aştept să îl văd înregistrat cândva, în cursul serii. Neavând aşadar obiectul muncii, scriu despre ceea ce aproape că a dispărut din paginile ziarelor, la doar 4-5 zile după o altă performanţă istorică, anume revenirea la vârful suprem în ierarhiile mondiale ale canotoarelor noastre, medaliate cu aur şi la proba de 2, şi la 8 + 1, ceea ce este nu doar formidabil, ci şi în egală măsură inexplicabil. E drept şi că la 8 + 1 concurenţa este relativ redusă, numărul echipajelor cu pretenţii fiind extrem de mic, mai ales din cauza numărului mare de sportive care trebuie să-şi coordoneze eforturile. Nu-i tocmai lesne să pui la un loc atâta omenire şi să o reglezi la microni şi la miimi de secundă. Faptul că diferenţele dintre cele 3 echipaje cocoţate pe podium erau măsurabile în doar zeci de centimetri vorbeşte de la sine despre duritatea acestei lupte. Şi, amintiţi-vă, pe podium, deşi trecuseră minute bune de la final, câteva canotoare abia se ţineau pe picioare, vreo două se sprijineau de colege, alta nu-şi putea ridica capul. A fost realmente o luptă până la limita supravieţuirii. N-ar fi bine să li se dea acest film şi băieţilor de la Naţionala de fotbal, poate or pricepe cum vine chestia cu tricolorul?