Doru POPOVICI

Din motive obiective, scriu acest articol sâmbătă, 29 iulie, în crucea nopţii, imediat după terminarea meciului dintre Gaz Metan şi CFR Cluj, unul în care clujenii, aparent fără să forţeze câtuşi de puţin, s-au impus practic fără replică. Asta demonstrează că omul Dan Petrescu a sfinţit locul unde antrenează în acest sezon, iar după cum se arată acest început de campionat, clujenii se vor bate cu siguranţă la titlu. De-a dreptul ciudat ar fi ca alături de Cluj să se înscrie şi Botoşaniul în această bătălie, eventual pe locul lăsat liber de Astra, pe care eu o văd în cădere liberă în sezonul tocmai început. Iar asta nu e deloc o glumă: Botoşaniul chiar este o echipă solidă, de un cu totul alt calibru decât Sepsi, nou promovată, pe care a bătut-o ca pe hoţi. Pe lângă jocul care este chiar bine organizat, am observat în meciul de sâmbătă o chestie aproape nefirească pentru fotbalul nostru. Mai erau două, trei minute din timpul normal de joc. Botoşaniul conducea cu 4 - 0, fiind clar că nu se mai putea petrece nimic care să schimbe rezultatul final. A venit atunci lovitura liberă din care Sepsi a înscris singurul ei gol. Se făcuse, aşadar, 4 - 1. A fost momentul în care un jucător al Botoşaniului a început să facă ca visul rău, urlând ca un apucat la colegii săi. Repet, la scorul de 4 - 1, în ultimul minut regulamentar. Mă întrebam dacă nu cumva jucase la pariuri pe numărul de goluri, iar ăsta, al 5-lea, îl făcuse să piardă. După care, văzând ce au făcut colegii lui, mi-am tras pe seamă şi am înţeles că era vorba de cu totul altceva: de atitudine. Fiindcă, montaţi de urletele lui, botoşănenii nu s-au mai oprit până au înscris pentru 5 - 1. Televiziunea nu ne-a mai dat încă un prim-plan cu omul acela, dar sunt convins că era mulţumit. Că îi trecuse parţial supărarea pentru golul luat. De aici, concluzia că echipa botoşăneană are ceea ce multe echipe nu mai au sau n-au avut niciodată: ambiţia aproape nemţească de a da atât cât se poate da în orice meci, fără frână până în ultima secundă. Bravo!