Doru POPOVICI

A scris şi maestrul Radu Cosaşu ieri, cam pe aceeaşi temă, în Gazeta Sporturilor. Adică despre maniera neverosimilă în care Roger Federer îşi domină anul acesta adversarii de toate calibrele şi de toate vârstele mai mici decât a lui, totul cu zâmbetul pe buze, fără pic de încrâncenare. Adică exact invers decât alde Nadal, etalonul de turbare nu doar în tenis, ci în sport, în general. Iar ca el sunt mulţi în toate sporturile, nu doar în tenis. Un bun prieten îmi povestea săptămâna trecută, după ce tocmai văzuse documentarul despre Cristiano Ronaldo, că i-a lăsat impresia că acesta suferă de grave deranjamente psihice, în sensul că este turbat să câştige tot ce se poate câştiga, iar pentru asta face tot ce se poate, ba şi ceva pe deasupra. Este obsedat de perfecţiune. El trebuie să fie neapărat cel mai bun pe teren, să dea cele mai multe goluri, să câştige cele mai multe trofee, să arate cel mai bine etc. Prietenă, iubită, soţie? Doar ocazional, şi pe termene scurte. Pe termen lung nu există deecât el şi perfecţiunea către care tinde. Cred că exact la fel gândeşte şi acţionează şi Nadal. Iar asta se vede din ticurile alea ale lui care te aduc în stare să dai cu ceva în ecran, numai să nu-l mai vezi. Am văzut şi în tenisul feminin asemenea exemplare, iar aici lucrurile devin încă mai dramatice: când vezi o fătucă sau o femeie, altfel plăcută ca apariţie, încruntându-se, strâmbându-se, scoţând sunetele alea horror după fiecare lovitură, te ia niţeluş cu rău şi pe tine, telespectator nevinovat. Cu atât mai bizară pare abordarea asta patetică/patologică la jucătoare care, orice ar face, nu pot coborî sub locurile 40 - 50. Cam pe acolo se află, când le merge bine, mai toate jucătoarele noastre. De ce dracu' or fi ele aşa de fioroase ca apariţie, când în minge dau ca nişte leşinate, e greu de spus. Sigur e că pentru telespectator e oricând de preferat să-şi vadă favoritul chiar pierzând, dar cu zâmbetul pe faţă, decât câştigând cu icnete, gemete şi scrâşnete.