Gabriel MANȚĂ

Nu-mi amintesc să mă fi aşternut şi altădată la scris cu sufletul aşa greu ca după ziua de sâmbătă. Iar acest lucru are atât de puţină legătură cu naţionala de fotbal, că nici măcar n-o voi pomeni... Când, cu vreo două săptămâni în urmă, Simona Halep era întrebată cum se simte în postura de favorită la Roland Garros, ea a răspuns că nu se simte astfel, că în discuţie trebuie aduse încă vreo 15 fete. Ei bine, între acestea nu se afla şi letona Ostapenko, jucătoare fără titlu WTA, clasată 47, adică mai slab decât Irina Begu! Şi totuşi, ea a fost cea care a ieşit la suprafaţă din finala cu Simona noastră. Exact de ce ne era teamă, tocmai una apărută de nicăieri să ne strice sărbătoarea. N-am avut mari emoţii în semifinala cu Pliskova, nici când s-a ajuns în decisiv, în schimb Ostapenko m-a pus pe jar încă de la primul schimb de break-uri (m-am temut că ProTV-ul va trata festivist evenimentul, ca Antena 3 în 2014, dar n-a depăşit limita; în majoritatea timpului, am preferat totuşi Eurosportul). Faptul că Simona a avut minge de 4-0 în setul secund, nevalorificată, a fost identificat de mulţi ca fiind momentul de inflexiune al meciului, însă eu am resimţit mai acut cele două mingi legate de 4-2! Acolo încă mai era loc de evadare, de păstrare a unei distanţe de control, chiar dacă nici ea decisivă. În loc de asta s-a făcut 3-3, un scor care s-a consemnat în toate trei seturile, un semn edificator al echilibrului, dar totodată şi momentul de declanşare a sprintului. Observaţia mea este aceea că, de fiecare dată, jucătoarea care a făcut 4-3 a câştigat setul! În decisiv, Ostapenko a făcut 4-3 cu mingea aceea neverosimilă, cu fileul... Şi Simona câştigase un set cu Svitolina cu o minge amortizată de fileu, dar banda fusese lovită la mijlocul terenului, erau şanse fifty-fifty, pe când letona a trimis o lovitură excentrică, mingea lovind fileul cam la jumătate de metru în afara terenului, dacă ar fi trecut ar fi ieşit şi din culoarul de dublu! În loc de asta, aţi văzut ce traiectorie ireală a luat şi unde a căzut... Nu sunt fatalist, dar în clipa aia mi-am spus că poate nu degeaba fata aia s-a născut chiar în ziua în care „Guga” Kuerten realiza la masculin ceea ce i-a fost ursit să repete şi ea, 20 de ani mai târziu. Aduce mai degrabă a scenariu de film ceea ce s-a petrecut în acest an la Roland Garros. Mi-e ciudă, fiindcă tocmai eu sunt cel care salută succesele apărute pe nepusă masă, dar de ce trebuia să se întâmple tocmai acum, cu Simona, de ce să n-o păţească o Serena sau o Şarapova?! În fine, nu e loc de victimizare, nici de „ar fi fost prea frunos”, Simona se întoarce la lucrurile de bază, la antrenamente, şi ne transmite tuturor că trebuie să avem încredere. Că avem sau nu, depinde de fiecare.