Doru POPOVICI

Ceva vreme, adică mai bine de două luni, de pe când câştiga Campionatul mondial al Cluburilor, Real Madrid n-a jucat nimic. Victoriile obţinute între timp au fost unele bazate mai mult pe blazon, pe tradiţie, pe frica adversarului, pe orice altceva în afară de fotbal. De unde la un moment dat conducea cu şapte puncte avans, Real s-a trezit aproape ajunsă în clasament, iar la capătul restanţei cu Valencia, pierdută fără drept de apel, se arătau deja semnele dezastrului. Aproape firesc, acesta a continuat, după doar 72 de ore, dar şi după ce urmăritoarele disputaseră deja meciurile etapei, Real coborând pe locul 3. Din nou cu două meciuri mai puţin, dar totuşi pe locul 3, situaţie în care meciul în deplasare contra lui Villareal devenise de-a dreptul decisiv. Ilogic de data asta, primele 45 de minute au fost în aceeaşi notă ca în ultimele două luni, cu o gaşcă de jucători apatici, de ziceai că-s români, şi care parcă se întâlniseră pentru prima dată în viaţă pe iarbă. După pauză, tot aşa. Ba încă mult mai rău, în sensul că Villareal, văzând şi crezând că se poate, a înscris de două ori în 10 minute, ducând scorul la 2-0, situaţie în care tot omul normal (numai că noi, fanii Real-ului, nu ne încadrăm în categorie!) credea că treaba-i ca şi terminată. Era, dacă nu mă înşel, minutul 59. Ei bine, două imagini venite pe ecran una după alta m-au liniştit pe deplin. Prima a fost aceea a lui Zizou, privind spre gazon. Se citea în ea numărul de capete în gură pe care le planifica deja, fiecăruia, după meritele personale la dezastru. Imediat a apărut în imagine Ronaldo. Cred că-i citise şi el privirea lui Zidane, moment în care presupun că s-a răsculat ceva în el. Şi în ceilalţi, evident. Fiindcă exact din acel moment am reînceput să văd fotbal la echipa care-l uitase complet aproape un trimestru. A fost momentul resuscitării depline, şi nu mai am nici o îndoială că primele două trofee, cel naţional şi cel european, sunt ca şi adjudecate. Unde vreau să ajung? Simplu: la Steaua (sau cum naiba i-o mai zice acum)! Nici ea nu joacă nimic, de mai multă vreme. Şi la ea dezastrul a fost vizibil, meci după meci. Dar n-am văzut niciodată vreo privire de-a lui Reghe care să spună (şi să calculeze!) măcar ceva din ceea ce spunea a lui Zizou. Dimpotrivă: a lui Reghe rămâne tot limpede şi senină, aşa cum e şi a fiecărui băiat de pe iarbă. Aici, cine şi pe cine să resusciteze!? Şi, de fapt, de ce?