Doru POPOVICI

Cine iubeşte snookerul şi are timpul şi răbdarea de a urmări un meci sau un turneu întreg înţelege sigur că meciul din finala openului galez dintre Judd Trump şi Stuart Bingham a fost cu adevărat un eveniment demn de istoria acestui sport. Dacă am privi doar evoluţia scorului (0-4, 3-5, 6-6, 8-7, 8-9) ne-am da seama că a fost o luptă titanică, soldată cu victoria nu neapărat a celui mai bun ori mai spectaculos, ci a celui care a administrat mai matur momentele de cumpănă, adică Bingham, care la 40 de ani are totuşi altă abordare decât Judd la cei 27. A fost o bătălie între exactitatea dusă la perfecţiune şi tentaţia de a lovi mereu în cel mai spectaculos mod cu putinţă, care adesea e însă păgubos. Ca să transpunem în plan fotbalistic, Judd e un Real Madrid, iar Bingham un Bayern Munchen. Ambii au avut lovituri excepţionale, iar diferenţa din start, de patru frame-uri, s-a creat tocmai fiindcă în trei din ele Judd, care conducea cu câte 50 şi ceva de puncte, a încercat imposibilul, doar pentru spectacol. N-a fost să fie decât spectacol, prilej cu care încep să prindă consistenţă vorbele comentatorului Marius Ancuţa care a zis încă din semifinală că se teme că Judd ar putea deveni un nou Jimmy White. Pentru cei care nu cunosc lumea asta cu totul specială, Jimmy, înainte de a fi cel mai bun prieten al lui Ronnie O'Sullivan, dar şi al lui Ronnie Wood de la Rolling Stones, este fenomenul care a jucat 6 (şase!) finale ale Campionatului Mondial... şi le-a pierdut pe toate! Mai trebuie să spun şi că deşi finala s-a terminat pe la 1.30 noaptea, ieri nu m-am simţit deloc obosit. Şi nici măcar supărat pe Judd.

Tot duminică, mi-a fost dat să văd două chestii complet diferite de cea de mai sus. A fost mai întâi meciul de tenis în care Irina Begu părea dusă cu de-a sila pe teren, unde dădea în minge doar aşa, fiindcă era pe acolo. N-am văzut nici o lovitură gândită, nici o traiectorie calculată, nimic. Părea mai degrabă că mingea dădea în ea, nu ea în minge! Mai pe înserate, derby-ul fotbalistic dintre Astra şi Viitorul. Ca să mă bag în metafore tip TV, aş zice că erau nişte astre în beznă şi un viitor sumbru. Cu adevărat strigător la cer e că împiedicaţii ăştia câştigă într-un sezon cam cât Judd sau Bingham în 4-5 ani, ei fiind locurile 2 şi 3 în lume.