Doru POPOVICI

M-ar mira ca pentru cineva, oricine, cunoscător sau complet dezinteresat de sport, rezultatul meciului de tenis contra Belgiei să fie o surpriză. Pentru mine, prostul care ţine cu ai noştri indiferent de care sport ar fi vorba, şi care se consumă, îşi face draci cât durează tărăşenia, ia algocalmine, fumează în neştire şi speră până în ultima secundă în miracole, chestia asta de sâmbătă şi duminică a fost doar încă o dovadă că sportivul român are două caracteristici fundamentale: 1) e talentat şi 2) e cu capu'. La tenis feminin lucrurile astea sunt încă mai evidente decât în oricare alt sport. S-o luăm pe rând, în ordinea intrării în arena circului. Mai întâi, Monica Niculescu, singurul jucător de tenis din istoria acestui sport, la masculin şi feminin deopotrivă, care nu cunoaşte lovitura de bază, drive-ul sau forehand-ul, echivalentul literei a din alfabet. Sunt chiar curios dacă a încercat măcar o singură dată în viaţa să lovească normal, nu cu slice-ul, adică în loc să taie mingea, să dea din toată inima, constatând astfel că ea, mingea, pleacă de "n" ori mai repede. În rest, da, dă cele mai tehnice stopuri din circuit, dar ce folos? Rezultatul? Un fâsss! A venit apoi Sorana. Mamă, ce talent! Ce lovituri splendide. Mai bună cu trei clase decât calul ăla de vizavi. Ce folos? Când ţi-era lumea mai dragă, greşeală neforţată! Sau dublă greşeală. În tie-break sau în decisiv, i-am văzut aceeaşi privire dezorientată ca a Simonei Halep când simte că trebuie să înceapă să o doară ceva, ca să existe totuşi o explicaţie. A doua zi, am avut o mare uşurare văzând-o în teren pe Irina Begu. Taci, că-i bine, mi-am zis. Asta-i alt soi, e luptătoare, stă bine cu nervu', facem 1-2, apoi egalăm, iar la dublu batem şi treaba-i gata. Begu servea bine, returna bine, alerga bine. Totul, până pe la o bucată. Când i s-a înceţoşat privirea, fix ca la alealalte trei, de mai lipsea doar Achilele sau umeraşul ca să înţelegem cum dracu' poţi pierde un meci pe care practic n-ai cum, şi nici de ce, să-l pierzi la una care face două duble greşeli consecutive într-un moment aparent decisiv. Iar ca totul să pară mai degrabă un prilej de socializare sau de chermeză, iar concentrarea fetelor să fie fix cum a fost, îndrăznesc să afirm că doar Ilie Năstase mai lipsea...