Doru POPOVICI

Încă de pe la începutul săptămânii trecute, ziarul Washington Post scria despre faptul că Federer şi Williams-ele au transformat Melbourne Open într-un fel de turneu al veteranilor. Nu era neapărat admiraţie în formularea respectivă, ci doar constatarea unei realităţi aproape de nebănuit înainte de începerea primului turneu de Grand Slam al anului. Apropo: consultând, oarecum împotriva obişnuinţelor mele, mai multe site-uri de specialitate, am aflat că în anii olimpici e vorba şi de un Golden Slam, adică pe lângă cele patru turnee clasice, presupusul învingător ar trebui să-şi adjudece şi medalia de aur olimpică, performanţă pe care presupun că nu o va atinge nimeni, niciodată. Revenind în Australia, trebuie să spun că am reuşit să văd integral partidele disputate de dragul meu Roger Federer şi că nici măcar atunci când a trebuit să joace câte cinci seturi nu m-am îndoit nici o clipă de victorie. Dintre ultimele trei meciuri, parcă totuşi cel mai uşor a fost cel cu Nishikori, iar cel mai dificil cu Wawrinka, finala cu Nadal aflându-se, după mine, între acestea. Vreau să spun că la 1 - 3 în decisivul cu Nadal am aşteptat, oarecum convins că va veni, căderea psihică a lui Nadal. Care a venit, vorba armatei, întocmai şi la timp. Printre altele, cred că ori de câte ori pierde, Nadal o ia din cauza ticului său infernal, ăla cu scărpinatul: mai întâi în fund, apoi la umeri, urmează năsucul, ochişorii şi urechile. Culmea e că deşi îl urmăresc încă de la debut, şi cred că l-am văzut de câteva sute de ori, abia alaltăieri am sesizat că se scarpină şi la primire, nu doar la serviciu. În sfârşit, Roger m-a făcut fericit, iar cele 6-7 luni de pauză e clar că le-a folosit pentru a-şi perfecţiona (el, care e culmea perfecţiunii!) atât returul ăla din mijlocul terenului pe serviciul adversarului, cât şi backhand-ul în cross. Ajuns aici, nu mă pot abţine să spun din nou: oricât de bun ai fi, oricând e loc de perfecţionare. Astfel că mai întreb o dată: oare asta a noastră o fi pricepând ceva!?