Doru POPOVICI

Printre metaforele de mare virtuozitate intelectuală şi stilistică ajunse stereotipuri absolut tipizate, pe care ni le deversează zilnic comentatorii din presa sportivă de toate felurile şi calibrele, pe locul 1, la egalitate perfectă, se situează cele din titlul de azi. Vezi un meci de nu contează ce (fotbal, tenis, snooker etc) niţeluş mai îndârjit decât media, atunci poţi fi sigur că pe la o bucată de comentariu live sau în cronica de a doua zi din ziar acesta va fi caracterizat ca fiind „epic”. Iar dacă aceeaşi partidă se desfăşoară în finală sau măcar în semifinală, atunci are toate şansele să devină una „de colecţie”. Ultimele zile au fost pline de asemenea evenimente. Mă rog, în măsura în care avem aceeaşi percepţie asupra lor. Două din ele, respectiv semifinalele de la Australian Open, deşi puteau fi lesne considerate ca atare (dovada fiind faptul că numeroşi comentatori chiar aşa ni le-au prezentat), mie mi s-au părut de-a dreptul... antiepice! Asta, deoarece pur şi simplu nu pot fi povestite. Cum să povesteşti slice-urile şi loburile puse de Federer ca untul pe felia de pâine? Cum să descrii privirea tulbure dintr-o dată a lui Wawrinka, în setul decisiv, când la 2 - 3 am ştiut că-i gata şi că Federer e deja câştigător? Ce e epic în faptul că Federer arată la aproape 36 de ani ca un adolescent, că fuge tot aşa, şi că la urmă mai zice şi că n-a prea dormit, fiindcă la Melbourne e mai mult baby-sitter la cei 4 copii ai săi, fiecare având propriul program? Ce naiba să fi fost epic în semifinala cealaltă, în care cel mai tenace salahor cu racheta din istoria acestui sport, Nadal, a muncit 5 ore pentru a ajunge să dea din nou piept mâine cu câştigătorul de anul acesta, Federer? Fiindcă, zău, dacă nu câştigă acum, Roger a câştigat degeaba celelalte 17 turnee de Grand şlam din carieră! Cu adevărat de colecţie, fără ghilimele, a fost însă meciul ăla amical al Astrei cu polonezii ăia. Cu penalty-urile bătute la mişto, în ciuda arbitrilor-pariori, despre care fotbaliştii credeau că sunt sloveni sau ciprioţi, iar ei erau români deghizaţi, după cum dezvăluie Gazeta Sporturilor de ieri. Intervine însă o problemă: vorbim despre o colecţie bună de expus în Muzeul Demenţei Fără Frontiere.