Gabriel MANȚĂ

Turneele ATP sunt de mai multe categorii, cu Grand Slam-urile în frunte, apoi Masters, ATP 500 şi 250. Aparte, o dată pe an, este Turneul Campionilor, iar Jocurile Olimpice îşi fac loc doar în anii bisecţi. Am făcut această introducere pentru a înţelege că turneul din Qatar este din categoria 250, deci cea mai slab cotată, de aceea numai faptul că arabii au reuşit să aducă la start primii doi jucători ai lumii constituie un megasucces (de urmărit care organizatori de ATP 250 vor mai izbuti asta în 2017). E drept, poziţia sa calendaristică îl avantajează, vine imediat după vacanţă şi este văzut ca oportunitate de încălzire pentru Australian Open, dar acelaşi lucru se poate spune despre alte două turnee disputate în aceeaşi săptămână. Deci aducerea numerelor 1 şi 2 în acelaşi loc chiar este o realizare în sine. Dincolo de asta, n-ar fi fost ceva ieşit din comun ca Murray sau Djokovic să piardă pe drumul spre finală, sârbul fiind la un pas s-o facă în semifinală, când a salvat cinci mingi de meci în faţa lui Verdasco! Până la urmă, spre satisfacţia tuturor, Andy şi Nole au oferit primul episod al confruntării lor din 2017. Ambii au fost la înălţime, cu alternarea unor perioade de maximum, ba chiar cu suprapunerea lor! Au fost mingi de meci salvate de Murray în setul secund, pentru a ne bucura de set decisiv, încheiat în cele din urmă cu 6-4 pentru Djokovic. Dar nu e ca şi cum s-ar fi întors “tătuca”! Scoţianul e la acelaşi nivel, complexul nu mai funcţionează, iar victoria în meciurile directe stă ca o minge pe banda fileului, poate cădea oriunde.

În ecuaţia puterii din acest an, şansa ca Federer şi Nadal să conteze ţine mai degrabă de dorinţă decât de realitate. Roger e dezavantajat de formatul de trei din cinci la Slam-uri, dar şi de clasarea actuală, posibil în afara primilor 16 favoriţi! Iar Rafa, deşi munceşte ca un rob pentru a-şi ridica nivelul, plăteşte tribut stilului său autosolicitant, pe care vârsta nu i-l mai poate susţine decât sporadic. El a fost învins în sferturi la Brisbane de Raonic, unul dintre jucătorii care au decis să pună piciorul în prag anul acesta. Celălalt este Nishikori. Pe locurile trei şi respectiv cinci, la 26 şi respectiv 27 de ani, cei doi au penetrat în câte două finale importante în 2016 (canadianul la un GS şi la un Masters, japonezul la două Masters), iar anul acesta doresc cu îndreptăţire să câştige ceva important. Eu, unul, le ţin pumnii, sper ca măcar unul dintre ei s-o facă. Bineînţeles, între aceste nume îl mai avem şi pe Wawrinka, vulcanul adormit, care nu ştii când se trezeşte să erupă. De urmărit şi dacă tinerii Thiem şi Pouille îşi vor depăşi condiţia de buturugă mică. Din Top 10, pe Cilic şi Berdych îi văd doar în plan secundar, în timp ce Monfils va fi responsabil mai mult cu giumbuşlucurile decât cu rezultatele. Din afara Top 10, de urmărit Goffin şi Dimitrov, bulgarul (câştigător la Brisbane în faţa lui Nishikori, după ce trecuse şi de Raonic!) părând hotărât să nu mai treacă prin tenis ca gâsca prin apă.