Doru POPOVICI

Cei mai deştepţi dintre filosofii fotbalului românesc, precum Mitică, Pinalti ori Gigi, au spus de multe ori şi în varii situaţii că fotbalul e ca viaţa. Iar viaţa întregii populaţii a României este sub semnul codului roşu în toate domeniile, de la meteo până la politică. Iată de ce fotbalul, această oglindă a vieţii, pare şi el cuprins în integralitatea sa de codul roşu, cel puţin în privinţa transferurilor. Vă amintiţi, boieri dumneavoastră, de vremurile oarecum de aur, din anii trecuţi, când eram de-a dreptul sufocaţi, în ciuda temperaturilor tot scăzute, de preconizate transferuri în ambele sensuri, de zeci şi sute de nume care erau aşteptate să populeze echipele noastre, şi de încă mai multe care erau ca şi sigure la export, unde se băteau alde Inter, Arsenal, Lyon şi măcar Werder, dacă nu chiar Bayern, spre a-şi întări loturile cu tinere speranţe româneşti? Aaa, că în loc de astea ajungeau, care ajungeau, pe la Nijmegen, Lvov, maximum la Ludogorets, e cu totul altă poveste. Iar la noi, când ne pricopseam cu un Piovacari sau Hamroun era deja lucru mare, restul fiind toţi împiedicaţii Portugaliei sau, mai rău, ai Namibiei. Totuşi, prin comparaţie cu anul ăsta, era totuşi măcar ceva animaţie, chiar dacă doar verbală. Aveam despre ce discuta şi comenta. Acum, singurele transferuri care par a se mai face sunt doar cele ale jucătorilor Astrei la Steaua. Ale ălora care încă n-au ajuns deja acolo, zic. Iar când unul dintre virtualii transferabili zice că preferă China în locul chinului de la Steaua, avem deja un eveniment! De fapt, în acest sezon de transferări se vorbeşte mai mult despre ce nu se realizează: Şumi nu mai pleacă în haiducie la turci pe motiv de atentate, tot el nici în Egipt, că nu şi-ar mai primi banii de la Nicolae (de parcă, dacă rămâne, ar vedea vreun leu!), Răzvan Marin nu se duce la Steaua, şi nici Ivan la Juventus. Aţi văzut cum e cu codul roşu: şosele şi aeroporturi închise, lumea e rugată să stea acasă. Cum adică fotbalul nu-i oglinda vieţii!?