Gabriel MANȚĂ

Sau mai bine să tragem oblonul, fiindcă riscăm să se supere Adi Mutu, deşi aici nu e vorba de nicio insinuare. 2016 ne-a purtat la un turneu final, dar pe care ne dorim să-l uităm cât mai repede. Neputinţa aia de la ultimul meci, cu Albania, ne-a tăiat orice punte cu fotbalul modern. Dar am adus un neamţ să ne înveţe şi noi tot nu ne lăsăm. Îi tragem bobârnace de parcă el ne-a condus pe fundul prăpastiei. Mai bine ne-ar lăsa tot pe noi, că ne scoatem singuri, de păr, ca baronul ăla mincinos de la el din ţară. Tot în anul ăsta l-am petrecut şi pe Daniel Prodan dintre noi, după cum am făcut-o şi cu Cruijff. Nu i-a unit notorietatea, dar nici vârsta.

La nivel european, a fost paradoxalul an al lui Ronaldo. Spun asta pentru că văd fotbalul şi dincolo de trofee. Zidane a reuşit ceva cu adevărat excepţional, pentru Real nu mai contează dacă Ronaldo este sau nu în formă! Nu el, vedeta supremă, rezolvă acum meciurile, ci echipa. Bineînţeles, Sergio Ramos are ceva al lui, pus deoparte. Cristiano n-a fost nici la Euro vreo locomotivă pentru naţionala ţării sale, ba chiar în meciul ăla cu trei lufturi s-a apropiat asimptotic de ridicol. Selecţionerul Fernando Santos a creat o echipă pragmatică, italienească, aproape cinică. Portugalia nu a defilat în sunet de goluri, dar alea puţine au fost importante, le-a dat atunci când a trebuit – Ronaldo în semifinala cu Ţara Galilor şi rezerva Eder în finala cu Franţa (accidentarea lui Ronaldo a avut un efect de bumerang pentru francezi). Tendinţa lui 2017 îl avantajează pe Ronaldo, nu trebuie decât să fie sănătos şi să profite de maşinăria lui Zidane. Prin comparaţie, Luis Enrique pare tot mai dependent de jocul lui Messi, ceea ce se transformă într-un punct nevralgic. Dacă Neymar nu-şi va ridica (şi menţine!) nivelul, nici 2017 nu va fi anul Barcelonei.

Ce-i mai bun, la urmă: surprizele plăcute ale lui 2016 sunt Leicester, Islanda şi, cu voia dumneavoastră, Astra! La mulţi ani, cele rele afar’ cu ele, cele bune în poartă să se-adune!