Doru POPOVICI

Nu încape nici o îndoială că de când fotbalul s-a transformat din sport într-un mare business, ceea ce altădată însemna plăcere pură, aceea de a te afla acolo, în iarbă, şi a face chestii deosebite cu mingea, a degenerat la rându-i în nişte calcule financiare groteşti, în care punctele sunt transformate în bani, iar banii răsplătesc nu spectacolul, ci eficienţa, profitul. S-a ajuns la un fotbal atât de schematizat întru eficientizare, încât jucătorii se mişcă pe traiectorii învăţate pe de rost, spontaneitatea devenind cel mai adesea de-a dreptul păguboasă. Ducând ideea la extrem, aş zice că fotbalul de pe calculator sau de pe play station pare adesea mai uman decât cel real. Iar dacă am zis real, atunci poate că suntem atât de mulţi cei care iubim Real-ul Madrid tocmai fiindcă aici imprevizibilul e la el acasă: oricând te aştepţi ca în plină ofensivă să ia unul sau mai multe goluri care să-ţi transforme fericirea în tragedie, să ia bătaie de la Nimeni, aşa cum a păţit-o cu Alcorcon, ori să domine 90 de minute fără să înscrie măcar o dată, dar lovind bara de 5 ori şi ratând şi ceva penalty-uri. Toate astea se întâmplă fiindcă în întreaga sa istorie Real a contat numai pe ofensivă şi, deci, pe spectacol. În acest spirit, a avut mereu în formula de echipă măcar câte un superstar: Di Stefano, Ronaldo ăla, Ronaldo ăsta, Zidane, Figo, Roberto Carlos, Raul şi mulţi alţii, toţi având în comun bucuria de a juca pentru propria plăcere şi desigur pentru bucuria adusă suporterilor. Uneori, printre jucătorii-spectacol s-au strecurat, devenind chiar piese de bază, şi câte unii care pur şi simplu nu simţeau chestiile astea. Şi care, deşi făceau totul ca la carte, păreau din alt film. Ultimul din această categorie se numeşte Kroos. Ăsta n-a greşit, cred, în toată cariera, mai mult de două pase. Da, şi? Păi, ori de câte ori joacă nemţălăul, Real este o echipă oarecare. În ultimele câteva luni, într-un singur meci am văzut Real-ul pe care-l iubesc din 1958: sâmbăta trecută, contra lui Atletico, când a jucat superb, avântat şi imprevizibil, făcând un spectacol total. Ştiţi de ce? Fiindcă n-a jucat nemţălăul-robot, care dă cele mai precise pase de care n-are nevoie nimeni.