Gabriel MANȚĂ

Intenţionam să încep cu unul dintre fundaşii centrali ai echipei noastre naţionale şi să vorbesc despre limitările sale. Dar numai ce am deschis calculatorul şi s-a prăvălit peste mine vestea morţii lui Daniel Prodan. Tot fundaş central şi el… Pentru un adevărat iubitor al fotbalului, faptul că este primul fotbalist din Generaţia de Aur care se stinge, numărându-se şi printre cei mai tineri, este suficient pentru a stârni emoţii, nostalgii, amintiri. Pentru mine e mai mult decât atât, fiind coechipier cu Prodan la juniori. Nu i se spunea Didi pe atunci, pentru noi era “Satu Mare”, cu acea superioritate a băieţilor de Bucureşti. Nu neapărat şi din partea mea, eram prea timid pe atunci pentru un fotbalist, fie el şi junior. Pentru interviul cu Daniel Prodan, publicat acum 10 ani în Monitorul, nu am reţinut răspunsul său despre perioada aceea a junioratului, petrecută la un club din capitală. Mi-am revăzut notiţele şi o redau acum: “Am învăţat foarte multe la o vîrstă foarte fragedă. Venind din provincie, singur, fără părinţi, copilul nimănui pe-aici... N-a fost uşor, stăteam ba în chirie, ba la internat, dar n-am făcut decît să mă călesc. Ceea ce a contat mai tîrziu, în perioada Steaua, care a fost pentru mine adevărata lansare în fotbalul mare. De aici am fost propulsat la echipa naţională.” Într-adevăr, dintre noi toţi, doar el a scos capul în fotbalul mare. Şi încă s-a retras de tânăr, poate şi din cauza uzurii. Cred că am mai povestit aici, se lăsase de şcoală la 16-17 ani, dar venea la toate antrenamentele ca un elev silitor, de luni până vineri, sâmbătă pauză, duminică meci. Căra mereu după el o geantă cât toate zilele. Pentru mine era un spectacol în sine să-l văd cum îşi alegea ghetele, alea turnate sau alea cu crampoane deşurubabile, la rândul lor de mai multe soiuri. Sau diverse apărători, cum nu mai avea nimeni, eu n-aveam chiar deloc. Şi-a dorit să fie fotbalist şi a fost. Din păcate, tot la trecut vorbim despre el şi ca trecător prin viaţă, prea repede, prea trecător.