Doru POPOVICI

De când competiţiile de toate felurile şi-au regăsit ritmul, odată cu sosirea toamnei, acesta a fost primul meu weekend cu mult sport, chestie care m-a cam derutat, deoarece în pustietatea Deltei mă cam dezobişnuisem de butonat telecomenzile. Şi cu atât mai mult să lucrez pe două televizoare şi un laptop simultan. Uşor-uşor m-am reintegrat în programul "normal", astfel încât alaltăieri deja eram prins de 4 meciuri de fotbal şi o cursă de moto GP, pierzând totuşi câteva goluri, dar nicio secundă din formidabila cursă a lui Dani Pedrosa care mi-a bătut favoritul, pe Îl Dottore, chiar la el acasă, la San Remo, şi taman când îi era lumea mai dragă, întrucât Marc Marquez abia reuşea un loc 4. Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva, cu atât mai mult cu cât Pedrosa nu câştigase nicio cursă în acest sezon? Înainte însă de a vorbi despre televizor, s-ar fi cuvenit să amintesc de meciul de pe Areni, pe care cu o zi înainte îl definisem la radio ca "momentul adevărului", adică acela în care trebuia să ne lămurim dacă cele 3 victorii consecutive au fost doar produse de o conjunctură favorabilă sau dacă echipa noastră chiar joacă fotbal. Şi cum altfel poţi să afli asta decât urmărind-o împotriva liderului seriei, Chindia, echipa care avusese până sâmbătă un parcurs perfect, cu 15 puncte adunate din tot atâtea posibile? Ei bine, ceea ce am văzut aproape că m-a speriat: târgoviştenii nici n-au suflat, până la deschiderea scorului ai noştri mai având alte 3 - 4 ocazii de gol. La 2 - 1, ca niciodată în ultimii ani, n-am avut niciun fel de emoţii, fiind clar că ai noştri vor mai înscrie. Ceea ce s-a şi întâmplat, spre finalul unei reprize din care nu-mi amintesc vreo ocazie a Chindiei, ci doar alte 2 - 3 ocazii ale alor noştri. Neliniştea abia acum începe: vom fi în stare de un parcurs doar normal şi logic, asta însemnând promovarea? Şi oare chiar şi-o doresc cei direct responsabili? Fiindcă echipa, aşa cum se prezintă acum, chiar are faţă de prima ligă. Pentru ce am văzut sâmbătă, un salut plin de respect tizului Popovici, omul care până acum a sfinţit locul. Cine ar fi crezut că în nici măcar o lună, o panaramă de echipă poate deveni chiar una de fotbal? Înainte de a spune că nu m-am aşteptat nici că Mourinho să piardă atât de clar în faţa lui Pep, şi nici Nole în faţa lui Wawrinka, trebuie să spun că surpriză supremă a weekend-ului a venit de la Barcelona. Unde, zău că nu vă mint, am sperat ca Alaves să smulgă un egal. Dar să plece cu toate punctele de acolo nu cred că îşi imaginase măcar vreun singur fan al lui Alaves sau al Real-ului. Iar moartea caprei vecinului este parcă mai dulce decât cele 5 goluri înscrise de Real.