Cam de pe vremea când ultimul atlet român adevărat, Gabriela Szabo, ne încânta cu performanţele sale şi ne enerva numai când ieşea pe locul doi, foarte rar, dar şi când trebuia să împartă lingourile alea de aur cu încă doi atleţi câştigători şi ei la Cupa Mondială, în atletismul nostru se tooot vorbea de o mare promisiune, un viitor campion şi recordman mondial şi olimpic, numitul Marian Oprea, zis "Struţul" din motive pe care nu le-am înţeles vreodată. Să rămânem bine înţeleşi: acum 12 ani, când a luat un argint la o altă Olimpiadă, ne-am bucurat cu toţii, cei care iubim şi sportul, şi pe sportivii români. Dar mai mult de atât nimic, niciodată. E mare lucru şi argintul ăla, dar parcă e cam puţin pentru o viaţă întreagă dedicată sportului, cu atât mai mult cu cât la vremea performanţei aceleia Oprea era doar o promisiune. Vă rog să nu-mi veniţi cu argumente d-alea, cum că nu oricine ajunge acolo, că o medalie olimpică e o chestie la care unii nici nu visează etc., fiindcă atunci iar vă zic de Szabo, ba şi de Iolanda Balaş, care între Olimpiade curăţau tot ce le ieşea în cale. Aaa, alte vremuri? Da' la Usain Bolt cum de se poate? Asta ca să nu mai amintesc de Phelps. L-aţi văzut ieri pe "struţ"? Există printre dv. cineva care să-mi explice aşa, cu duhul blândeţii, pe înţelesul meu de prost care se consumă pentru orice rahat, cum a reuşit struţoiu' să se plimbe de fix 3 ori din 3 posibile prin groapa aia, fără să sară măcar o dată!? Înţeleg orice: că poţi avea o zi proastă, în care să nu poţi, pur şi simplu, atinge pragul de calificare de 16,95 metri, că vine o vârstă la care te lasă tendoanele, că nu-ţi ies paşii o dată, şi altele asemenea, dar după ce sari toată viaţa la groapa aia, să nu fii în stare să-ţi măsori paşii măcar o dată din trei mi se pare prea mult. Mi se pare nesimţire în stare pură, şi atât. Nu e vorba de bătrâneţe, ci doar de neobrăzare. Unora ca Oprea nu le poate cere nimeni banii înapoi? Că dacă voia vacanţă la Rio, putea să o facă printr-o agenţie de turism, nu prin Comitetul Olimpic Român!