Doru POPOVICI

Tocmai începusem să-mi contabilizez noile zeci de ore de nesomn acumulate degeaba, adică fără măcar o bucurie minimă, când s-a petrecut lanţul de miracole de alaltăieri, al cărui punct culminant a fost tocmai în finală, ba încă mai mult: la ultimele două puncte administrate de Ana Maria Popescu chinezoaicei, în cele 7 sau 8 secunde rămase până la final. Acela a fost momentul în care am înţeles... că n-am înţeles nimic din acest sport, al cărui regulament cred că l-am priceput cât de cât după ce am tremurat şi la simplu şi pe echipe în fiecare dispută a scrimerelor noastre, din care n-am pierdut nici o secundă. Nu de regulament vorbesc, ci de esenţa sportului ăstuia, care până atunci înţelesesem că presupune reflexe de mangustă, ochi de şoim, gândire de şahist şi tenacitate de măgar. Mai mult decât orice, o concentrare vecină cu căderea în transă a yoghinilor. Aşa am perceput eu disputele din turneul pe echipe, în care numai prin cumulul acestor calităţi la fiecare din sportivele noastre s-a putut realiza fabuloasa performanţă de a mătura efectiv podelele cu supraputerile acestei planete... ori poate n-aţi sesizat că am bătut pe rând SUA, Rusia şi China!? Emoţii? Nici măcar de sămânţă în sfertul de finală cu SUA, în care era clar că ale noastre sunt de la altă categorie de greutate. În semifinala cu Rusia, româncele au făcut parcă un antrenament cu public în pregătirea singurului meci presupus serios, finala. Ei, aici a fost o chestie: când le-am văzut pe namilele alea două de chinezoaice, dintre care lungana aia supremă avea braţul flexat parcă mai lung decât al Anei Maria întins, mi-a fost teamă. Numai că nici măcar la femei lungimea nu e totul! Diferenţa de alonjă a fost acoperită şi chiar surclasată net de reflexele absolut uluitoare ale româncelor. În final, finalul despre care vorbeam: la penultima tuşă, Ana Maria a stat pur şi simplu fix, iar chinezoaica a alergat de nebună de s-a-nfipt singură în spada ţinută pur şi simplu întinsă! N-am avut timp să râd cât se cuvenea, că a venit ultima, o lovitură demenţială, din săritură (cam ca ale lui Monfils!), finalizată fix în capul chinezoaicei. Am înţeles abia atunci că şi în sporturile de maximă concentrare se poate face show. Dacă ar fi fost baschetbalistă, Ana Maria ar fi jucat la Harlem Globetrotters.