Doru POPOVICI

Am stat în fiecare din cele cinci nopţi olimpice de până acum, aşteptând atât spectacolul în sine, cât şi performanţele care să-ţi rămână în amintire. Şi în suflet, dacă ele aparţin delegaţiei României. Astfel, am tremurat pentru Chiţu şi Căprioriu, pentru Crişan, pentru Ponor şi Drăgulescu, pentru handbaliste. La capătul celor 120 de ore de Olimpiadă, m-am ales cu dureri de cap, de stomac, cu o oboseală cronicizată la extrem, cu draci, cu mai mult de un cartuş de ţigări fumate şi cu o amărăciune vecină cu depresia. Asta, pentru că dincolo de nereuşitele venite pe bandă rulantă, am constatat cu durerea fostului sportiv că pentru imensa majoritate a competitorilor noştri deplasarea în partea ailaltă a planetei este privită mai degrabă ca o vacanţă binemeritată după efortul depus în cei patru ani dintre Olimpiade ori ca o obligaţie de serviciu peste care nu poţi sări, că te penalizează şefu'. Unora parcă le mai lipseau doar clasicele mânecuţe de contabili sătui până-n gât de adunat la cifre toată ziua: nişte feţe de plictisiţi, de apatici, de dezinteresaţi, încât ajungi să te întrebi, iar şi iar, dacă nu suntem totuşi o naţie cu mari dereglări genetice. Dintre toţi sportivii români pe care i-am văzut la lucru, de fapt mai degrabă la odihnă, în aceste zile, nu m-au impresionat cu adevărat plăcut decât Adrian Crişan (pe care l-a buşit plânsul la începutul interviului de după victoria împotriva coreeanului) şi dublul nostru redevenit de vis de la tenis de câmp. Victoria lui Mergea şi Tecău împotriva brazilienilor, într-o atmosferă pe lângă care cea de la fotbal pare paradisiacă, a arătat că dincolo de ştiinţa jocului, băieţii ăştia doi au şi tăria de caracter fără care nu te poţi numi sportiv de performanţă. Cei trei despre care am vorbit acum, la urmă, se numără printre cei care şi când pierd ştii că au dat tot ce puteau, aşa cum s-a întâmplat cu Crişan. Sper ca Mergea şi Tecău să câştige aurul. Iar dacă nu se va întâmpla, înseamnă pur şi simplu că au dat peste unii mai buni ca ei. Se numără printre cei care au voie să şi piardă.