Doru POPOVICI

Ca în fiecare an pe vremea asta, se desfăşoară Supercupa României, pe care comentatorii TV continuă cu un entuziasm de nedescris să o poreclească "finala Supercupei"!... de parcă ar avea şi preliminarii. În sfârşit, cu prostia omenească e greu de luptat, aşa că nu ne rămâne decât să ne ocupăm de fotbalul în sine... sau ce-o fi fost el, fiindcă în bazinul acela, fraudulos numit gazon, numai de fotbal n-a fost vorba. Mai întâi avem de lămurit încă o problemă veche de când s-a inventat trofeul: e primul meci al noului sezon sau ultimul din cel trecut? Enigma pare de nerezolvat, din moment ce oficialii aceleiaşi echipe vorbesc în contradictoriu: unul zice că asta-i trofeul care încununează un sezon excelent, în timp ce celălalt o ţine lângă cu "e un început de sezon bun, care ne dă speranţe pentru cupele europene". Mie, acest început sau sfârşit de sezon mi-a dat emoţii măcar tot atât cât atentatele teroriste sau loviturile de stat, fiindcă presupusul meci de fotbal s-a desfăşurat în condiţii de-a dreptul inumane: la fiecare contact te aşteptai la moarte de om sau măcar la dublă fractură, iar faptul că totuşi partida s-a încheiat fără elicopterul SMURD ţine de domeniul miracolului. Cât priveşte adjudecarea trofeului, aceasta a fost rezultatul unei întâmplări complexe, cu pasă aiurea, frână în băltoacă, degajare la noroc (care a fost, de fapt, ghinion), deviere întâmplătoare, o nouă frână în băltoacă şi gata! Cealaltă deschidere/închidere de sezon, pe vreme excelentă, a beneficiat de prestaţia unui domn pentru care termenul de "avorton" este încă prea generos. Domnia sa a lăsat nesancţionat un fault în careu cu tur de şold şi strangularea adversarului, acordând în schimb un altul pentru un strănut sau o tuse. Aşa că trofeul a plecat unde trebuia, conform principiilor de viaţă bine înrădăcinate la toţi membrii familiei Avram. Îmi exprim speranţa că ăstuia de-a fluierat alaltăieri nu i-a dat Domnul şi vreun băiat, iar dacă da, atunci poate că-l face arbitru de snooker, că acolo nu poţi blătui meciuri.