Gabriel MANȚĂ

Coincidenţă, scriu despre Franţa chiar de ziua ei, a căderii Bastiliei. Naţiunea franceză mi se pare cea mai chinuită din Europa. Organizarea Euro era antamată de multă vreme, dar mulţi francezi, implicaţi sau nu, abia aşteptau să se termine. Cu bine, dacă se putea. Iar „bine” însemna ceva mult mai important decât să câştige les bleus. Din punctul ăsta de vedere, Franţa n-a fost o perdantă. Cu greu ne putem imagina desfăşurarea logistică uriaşă care a însoţit această competiţie. Singurii răniţi s-au înregistrat în confruntările dintre suporteri, altădată semn de proastă organizare, sau atunci când o banală petardă a fost aruncată într-o zonă special amenajată pentru suporteri. De câte ori nu vi s-a întâmplat în pieţele noastre, în ajun de An Nou, să vă speriaţi pentru că un „glumeţ” a dat o petardă? Dar nu s-a stârnit nicio busculadă, lumea nu s-a călcat în picioare fugind în toate părţile, nu v-aţi ales cu membre sau coaste rupte! Acolo aşa s-au petrecut lucrurile, iar asta spune multe despre cum este afectat mentalul colectiv al francezilor. Din toate aceste considerente, cred că naţiunea franceză merita satisfacţia câştigării titlului european.

Dar din punct de vedere sportiv? Lloris n-o să fie reţinut în galeria marilor portari, dar şi-a făcut bine treaba, chiar autodepăşindu-se (Stancu şi Finnbogasson ar putea depune mărturie!). Fundaşii laterali erau ca Raţ al nostru, cu perioada de garanţie depăşită, iar centralii s-au tot schimbat între ei, în căutarea formulei perfecte, nicicând găsite. La mijloc, doar Matuidi a fost cât de cât constant. Iar în finală, când vedeam un jucător de culoare longilin, cu un fuleu formidabil, trecând ca prin brânză de câte 2-3 portughezi, tresăream: s-a trezit Pogba! Aiurea, era Sissoko, jucător retrogradat cu Newcastle. Cât despre Pogba, dacă va plăti cineva suma aia ameţitoare care se vehiculează, atunci fotbalul chiar a luat-o razna şi se va prăbuşi precum domeniul imobiliar, când o garsonieră dintr-un cartier bucureştean ajunsese să coste mai mult ca una din centrul multor oraşe vest-europene! Mai departe, a sclipit Payet, care era văzut de mulţi jucătorul turneului după faza grupelor, numai că apoi s-a pierdut, deloc întâmplător. Nu degeaba nu s-a consacrat până la vârsta asta, îi lipseşte arderea aia interioară care te face campion, pe care de exemplu Ronaldo o are. Griezmann da, chapeau, a fost pe merit jucătorul şi golgeterul turneului, chiar dacă asta e o palidă consolare. Am ajuns şi la cuplul Giroud – Gignac, adică acolo unde chiar se putea face diferenţa între locul 1 şi 2. În ‘98, când Franţa devenea campioană mondială, beneficia de un alt cuplu insipid, Guivarc’h – Dugarry (un gol tot turneul, al celui de-al doilea). Aceştia s-au schimbat unul pe altul în finala cu Brazilia, în timp ce pe bancă au fost uitaţi mânjii Henry şi Trezeguet, testaţi cu succes, în sunet de goluri, pe parcursul turneului. Atunci, Guivarc’h şi Dugarry au fost salvaţi de Zidane, cu cele două celebre goluri cu capul, în timp ce acum Griezmann şi-a văzut o lovitură de cap scoasă eroic de sub bară de Rui Patricio, în timp ca alta a lins transversala. Cu Benzema în lot, cred că Franţa făcea cu adevărat diferenţa şi nu mai stătea la mâna norocului.