Doru POPOVICI

Ca la fiecare turneu de tenis, de fapt ca în orice sport, încerc să urmăresc cât pot mai mult evoluţiile alor noştri, cu care ţin necondiţionat, de la începutul oricărui meci şi până la ultima minge. De ceva vreme însă, ultima minge vine însă parcă tot mai aproape de... prima! Ideea e că parcursul sportivilor noştri, mai ales al celor în care ne punem speranţe, este din ce în ce mai scurt, drumul către marile victorii devenindu-le parcă tot mai ostil. Desigur, prima pe listă, ca mai mereu, a fost şi la Wimbledon domnişoara Halep. După vreo 3 meciuri în care a jucat nu tocmai grozav, dar în care adversarele parcă s-au străduit să o ajute, în sferturile de finală a dat peste Kerber, o jucătoare cam pe acelaşi tipar: muncitoare cu mingea şi racheta. Nu doctor în tenis, nici măcar inginer, ci exact cum am spus, muncitor cu înaltă calificare. A fost o luptă surdă, cu gemetele adiacente cu tot, în care cea mai muncitoare dintre ele, nu neapărat cea mai calificată, a câştigat pe merit. Cu acest prilej, Simona a făcut cel mai bun meci al ei de vreun an încoace, dar a pierdut. De aici se desprinde şi titlul de azi: indiferent cât te-ai strădui, cât de mult, ptiu!, ţi-ai "dori victoria", există limite care nu pot fi depăşite. Aşa cum Şarapova n-a bătut-o în viaţa ei pe Serena, tot aşa nici Halep n-o s-o poată bate vreodată pe Şarapova. Şi nici pe altele, decât pur întâmplător. Da, România a făcut un egal cu Spania la fotbal anul ăsta. Şi ce dacă? Îndrăzneşte cineva să considere România egala Spaniei? Aşa că, pentru a ne putea bucura cu adevărat de spectacolul sportiv în sine, de dramatismul unui meci cum a fost cel dintre Halep şi Kerber, poate că ar trebui să avem în vedere în primul rând limitele despre care am vorbit aici. Asta nu ne-ar face mai fericiţi, dar măcar am fuma mai puţin şi am avea şi somnul liniştit.