Doru POPOVICI

Să fiu al naibii dacă am habar despre ce vreau să scriu. Sunt atâtea de spus despre nenumăratele anomalii care au condus la prestaţia jegoasă a naţionalei la Euro, încât nu cred că mi-ar ajunge întregul ziar, cu tot cu paginile de publicitate. Peste câte ştiam până acum, am mai aflat încă o sumedenie de chestii halucinante din dezbaterile de pe mai toate posturile TV, fie ele de sport, de ştiri sau generaliste. De unde şi concluzia că într-adevăr toată lumea este chiar preocupată de sport în general, dar şi realmente îngrijorată de starea fotbalului românesc. Ce am înţeles eu din discuţiile astea? Păi, în primul rând, că Burleanu şi banda lui au încălecat fotbalul exact la fel cum o făcuseră alde Naşu, Corleone şi bandele lor, numai că niţeluş mai perfid, sub acoperirea unui întreg cârnat de diplome, masterate şi alte d-astea, în general sub acoperire, după cum susţin destui dintre cei care îi cunosc mai bine pe aceşti absolvenţi de "Ştefan Gheorghiu" pe stil nou. Acest veritabil puci cu implicaţii politico-securiste, înainte de a aduce înnoirea la care visam destui, a adus doar golănia mai elaborată, mai cu ştaif, dar tot golănie. Alegerea fosilizatului Nea Tata Puiu ca înlocuitor al derbedeului de dinainte s-a făcut în principiu pe aceleaşi considerente pseudoeconomice, adică nu contează că-i prost dacă-i ieftin. În plus, şi la presiunea altei panarame de general, izmănarul Oprea, la data aia mare sculă în Guvern. Ce putea aduce Iordănescu în plus? Nimic, evident, fiindcă la data la care avea în teren ''generaţia de aur'' echipa aia putea fi antrenată de oricine, fiind limpede că băieţii ăia jucau ce ştiau ei, nu ce le bolborosea agramatul, pe care presupun că l-aţi auzit şi dv., acum, după meciul-minune, cu una nouă, anume ''arversar'', care mie mi se pare mai tare decât firlandejii şi Lichestain. Iar unul care se exprimă prost gândeşte tot aşa, cât despre scheme tactice, imaginaţie în joc, surprize pentru adversar nici nu mai avem ce discuta. Astfel încât înainte de a ne confrunta pe teren cu alţii, e clar că noi suntem propriii noştri ''arversari''.