Singurul motiv pentru care Cupa Regelui nu s-a îngrămădit şi ea sâmbătă, cu toate celelalte, a fost asigurarea unei zile în plus de refacere pentru Sevilla, noua şi totodată vechea câştigătoare a Ligii Europa. Iar această echipă, construită pentru eliminatorii, ca odinioară Liverpool-ul lui Benitez, n-a dezamăgit. Barcelona a primit şi ea un cartonaş roşu (Mascherano, pe deplin meritat), astfel că a experimentat jocul cu om în minus. Eram curios dacă Luis Enrique va scoate unul dintre cei trei din faţă pentru a se reechilibra. Nu s-a întâmplat acest lucru, cel schimbat fiind Rakitic. Consecinţa a fost că după pauză Barcelona a apărut cu o aşezare clasică de contraatac. De mult nu se mai văzuse aşa ceva la echipa catalană, să cedeze posesia şi deci iniţiativa. Astfel că Sevilla a dominat uneori copios, iar dacă mingea intra în poarta lui ter Stegen la acea bară interioară, n-aş fi pariat nici doi pesetas pe revenirea catalanilor. Odată absorbit iureşul, era chestiune de timp până când Messi urma să găsească pasa lungă. S-a întâmplat abia în prelungiri, după ce situaţia numerică se reechilibrase (roşu Banega), iar jucătorii Sevillei au avut totuşi de plătit tributul uzurii din finala de miercuri. La capătul pasei lui Messi n-a fost nici Suarez, care fusese schimbat între timp din cauza unei accidentări, nici Neymar, care era mai tot timpul tăvălit de adversari, ci apărătorul Jordi Alba. Prin finalizarea de fineţe, acesta a arătat de ce ţine Barcelona ca şi fundaşii să fie tehnici, ceea ce nu e cazul lui Alex Vidal, transferat taman de la Sevilla, dar rătăcit de o bună bucată de timp pe drumul dintre tribună şi banca de rezerve. Că apoi s-a dezechilibrat din nou situaţia numerică, dar în sens invers, şi că Messi l-a găsit în fine şi pe Neymar pentru 2-0, sunt chestiuni de detaliu. Rămâne un al doilea event consecutiv reuşit de Luis Enrique pe banca Barcelonei, căreia i-a fost mai la îndemână să fie profet în ţara ei (facem abstracţie de naţionalismul catalan), în timp ce rivalele din Madrid fac legea în Europa.