Finala Cupei s-a dorit, dincolo de spectacolul fotbalistic care chiar a existat, un omagiu adus lui Ekeng, fotbalistul care dacă ar fi fost pe teren, poate că alta era câştigătoarea. Aşa cum ne aşteptam cu toţii, galeria dinamovistă, de o cu totul altă calitate decât cea care distrugea totul în cale în urmă cu vreo două decenii, a oferit un show cu adevărat grandios, plin de culoare şi imaginaţie, demn de cele mai civilizate ţări şi stadioane. După cum începuse meciul, se părea că Dinamo, având şi o motivaţie extrasportivă deosebită, va defila pe parcursul întregii partide, aducându-i de aici o ultimă bucurie celui plecat. La 2 - 0, zău că nu mai vedeam ce se mai putea întâmpla, dinamoviştii călărindu-i pe ceferişti până atunci aşa cum n-o mai făcuseră cu nimeni în tot sezonul. La 2 - 1, am zis că e o întâmplare, urmând ca Dinamo să lămurească rapid problema câştigătoarei. Şi chiar era cât pe ce, golul anulat ei fiind la limita minimă a ofsaidului, dar totuşi ofsaid, cum perfect semnalizase Sebi Gheorghe, căruia nu-mi rămâne decât să-i doresc să rupă gura continentului şi în Franţa. Ba chiar şi la 2 - 2, tot Dinamo a fost cea care a avut bara ce putea fi decisivă, în penultimul minut de joc. Una peste alta, n-a fost să fie. Oare de ce? M-am tot gândit, iar răspunsul cel mai plauzibil mi s-a părut a fi că Ekeng n-a plecat tocmai fericit. Iar de acolo unde se află a făcut ceva vrăji, un fel de voodoo de inspiraţie africană, pentru a se răzbuna cumva pe cei care l-au ajutat să-şi încheie socotelile mai devreme decât s-ar fi cuvenit. E vorba de oficiali, medici, antrenor, poate chiar colegii de echipă. Nu şi de public, care e clar că l-a iubit. Am înţeles asta în momentul în care în spectacolul din tribune a fost inclus şi fumul ăla negru, parcă şi el un soi de practică voodoo. Iar dacă m-a mirat cu adevărat ceva, atunci a fost lipsa de reacţie a ISU. Cum, fum în tribune (deci foc, că înţelepciunea populară şi a ISU spune că nu iese fum fără foc!) şi meciul nu s-a întrerupt, iar stadionul n-a fost închis!?