Doru POPOVICI

Mi se întâmplă să fi aflat despre discuţia dintre doi remarcabili oameni de televiziune, purtată duminică seara în pauză de publicitate, într-un studio din Capitală. Primul dintre ei, nu neapărat foarte pătruns de sport, o ţinea morţiş p-aia cu "la Madrid, Halep a câştigat fiindcă i-a aranjat Ţiriac tot parcursul!". Celălalt, nu neapărat fan al Simonei, i-a explicat cu duhul blândeţii că e absurd măcar să-ţi închipui asta, şi că Halep a câştigat pe merit. Susţin din toată inima acelaşi lucru, din mai multe motive: primul este acela că la acest nivel nu se poate aşa ceva, al doilea fiind că pentru a reuşi asemenea combinaţii e nevoie de multă minte, lucru pentru care n-aş băga mâna în foc că se găseşte în exces la "rumânul" la care se făcea referire. Hai să ne lămurim încă o dată: la Simona nu tenisul e problema, ci neuronul. În măsura în care şi-l ţine sub control, vine şi performanţa. Ca unul care a înjurat-o în nenumărate rânduri, şi cred că pe bună dreptate, mă simt dator şi ca la fiecare succes să-i aduc toate elogiile cuvenite. De aceea, victoria ei de la Madrid este motiv de mare bucurie pentru mine, dar şi de speranţe într-un sezon care pentru ea abia a început. Doamne ajută să o ţină!

Mai mult decât bucurie, de-a dreptul fericire, ne-au adus handbalistele. Poate vă amintiţi că tot aici am scris că aşa cum arată acum, CSM Bucureşti are tot ce-i trebuie pentru a deveni campioana Europei. Zis şi făcut! Mai mult, după Campionatul Mondial am mai spus şi că de la Rio nu trebuie să aducem "o medalie", ci doar medalia de aur. Este un moment de vârf în handbalul nostru, cum nu am mai avut de jumătate de secol, care trebuie valorificat până la capăt. Iar personajul suprem din epopeea budapestană, dincolo de bijuteria Gulden, este pentru mine Aurelia "Mika" Brădeanu, veterana care a înscris 4 goluri fabuloase consecutiv în semifinala cu Vardar, iar ca recompensă supremă a fost desemnată să aducă trofeul la Bucureşti, fiind trimisă să execute lovitura de departajare decisivă din finală. A trimis-o domnul Kim Rasmussen, antrenorul căruia nu i se cuvine statuie doar pentru asta şi pentru performanţa în sine, ci şi pentru că, sper, îl va face pe grobianul de Tadici să-şi înghită grohăielile o dată pentru totdeauna.