Gabriel MANȚĂ

Îmi propusesem să scriu despre România-Lituania, numai că vestea plecării marelui Cruijff mi-a adus aminte de cineva care n-a aşteptat acest moment ca să-l elogieze. Iată ce apărea pe print în revista Pronostic Sportiv, la sfârşitul lui august 2011, sub semnătura lui Răzvan Banciu:

Născut în 25 aprilie 1947, Hendrik Johannes Cruijff este considerat de majoritatea specialiştilor drept cel mai important jucător european al secolului trecut şi unul dintre cei mai de seamă precursori ai fotbalului modern. Lui, ca dirijor din teren şi antrenorului Rinus Michels li se datorează conceptul de „fotbal total” (rotaţia jucătorilor în teren fără a se ţine cont de posturi, dezideratul de bază fiind păstrarea unei structuri elastice prestabilite), iar prima echipă care a dovedit superioritatea sistemului nu a fost alta decat Ajax, triplă câştigătoare de Cupa Campionilor, în 1971 (2-0 cu Panathinaikos), ’72 (2-0 cu Inter, ambele goluri Cruijff) şi ’73, 1-0 cu Juventus.

Perioada Ajax este de altfel cea mai prolifică din cariera sa de jucător. Ajuns la club la vârsta de 10 ani, şi-a facut debutul în echipa mare în 1964 şi de numele său se leagă cele şase campionate şi patru cupe ale Olandei cucerite până în vara lui 1973, anul transferului său la Barcelona, contra unei sume estimate la 2 milioane de dolari. Cei cinci ani petrecuţi aici nu i-au adus decât un titlu şi o Cupă a Spaniei, dar să nu uităm că era perioada supremaţiei Realului. Urmează trei ani în America, la Los Angeles Aztecs şi Washington Diplomats, într-un fotbal care încă se căuta, apoi jumătate de sezon  în Segunda Division, la Levante, reîntoarcerea la Ajax în 1981 coincizand cu încă două titluri de campioană şi o Cupă a Olandei. Cunoscut ca frondeur şi cu o personalitate pregnantă, răspunsul său la decizia lăncierilor de a nu-i mai prelungi contractul este dur şi la obiect: semnează cu rivala Feyenoord, cu care reuşeşte în 1984 (an în care se şi retrage) eventul campionat-cupă.

De numele lui Cruijff se leagă şi performanţele „portocalei mecanice” în deceniul opt, de referinţă fiind finala campionatului Mondial din 1974, pierdută cu 1-2 în faţa Germaniei Federale, unde supleţea olandeză a fost învinsă în cele din urmă de forţa tripletei Beckenbauer, Overath, Uli Hoeness şi de viclenia lui Gerd Muller. Are o contribuţie însemnată şi la calificarea Olandei la mondialul argentinian, dar, ca de atâtea alte ori în cariera sa, găseşte un motiv politic, faptul că în Argentina era dictatură militară (în 1973 refuzul său de a semna cu Real Madrid s-a datorat legăturii dintre clubul madrilen şi generalul Franco) şi se retrage de la echipa naţională.

Fotbalul pierduse un mare jucător, dar avea să câştige în scurt timp un mare antrenor. Ucenicia şi-o face, evident, la Ajax, cu două Cupe ale Olandei şi o Cupă UEFA în 1987 (1-0 cu Lokomotiv Leipzig), după care în 1998 se mută la Barcelona, cu care câştigă nu mai puţin de 11 trofee, dintre care patru campionate, Cupa UEFA în 1989 şi Cupa Campionilor în 1992, ambele în finale cu Sampdoria. Regretul său cel mai mare îl constituie finala pierdută în 1994, 0-4 cu AC Milan (Rijkaard şi Van Basten îi fuseseră elevi la Ajax), cand Barcelona pornea mare favorită, dar talpa nesancţionată a  lui Savicevic la Sergi a dus la primul gol şi de acolo spre dezastru. Problemele de sănătate îl determină să renunţe în 1996 la cariera de antrenor, rămâne însă o autoritate în domeniu şi un personaj exponenţial în special pentru clubul catalan, demnul urmaş al generaţiei rebele a Ajaxului anilor ’80.

PS: Personaj carismatic şi spiritual, Cruijff este părintele unei serii întregi de butade. Una dintre ele ni s-a părut deosebită: „dacă doream să înţelegi, ţi-aş fi explicat mai bine...”