Doru POPOVICI

Deşi aveam foarte multă treabă, miercuri seară am lăsat naibii toate chestiile presante şi am urmărit meciul de handbal dintre România şi ţara aia unde ne sunt furaţi copiii, Norvegia. Dincolo de semifinala de la recentul Campionat Mondial, unde norvegiencele ne-au bătut la două goluri diferenţă, în prelungiri, am vrut să văd dacă la doar vreo trei luni distanţă fetele noastre mai sunt în stare să joace măcar ceva din ceea ce arătaseră în decembrie în Danemarca. Însă ceea ce am văzut a întrecut cu mult toate aşteptările şi speranţele mele, uşor diminuate înaintea partidei de faptul că Ada Nichita, cea care îmi plăcuse la fel de mult ca Neagu la Campionatul Mondial, era inaptă de joc. Ei bine, nu numai că lipsa ei nici nu s-a simţit, dar întreaga echipă mi s-a părut că în sfârşit a înţeles care-i este valoarea reală şi că are dreptul să viseze, alături de noi, la titlul olimpic. Între cele două echipe a fost o diferenţă de măcar două clase, ceea ce în fotbal, ca să mă înţeleagă cei care n-au văzut meciul, ar fi cam ca un meci între Steaua şi Voinţa Snagov. Timp de foarte mulţi ani, fetele astea au ştiut tot atât handbal cât au arătat miercuri, dovadă că peste tot unde au jucat, acasă sau în străinătate (numai la echipe de top, spre deosebire de fotbalişti!), au fost mereu excepţionale "la bucată", însă ca echipă nu funcţionau. Sunt convins că ăsta e meritul antrenorului ăstuia de acum, căruia înjurăturile unui bizon (asta-i varianta soft!) ca Tadici nu fac decât să-i confirme competenţa şi valoarea. N-am să ascund că mă cam strângea în spate gândul că preliminariile olimpice le vom juca în Danemarca, dar de când am văzut meciul cu Norvegia, nu se mai pune decât problema scorului cu care le vom bate pe daneze şi muntenegrence, că Uruguay nu se pune. Ăsta-i însă doar primul pas. Pe ceilalţi, România trebuie să-i facă mai apăsat, la Rio. Unde nu văd de ce n-am face scor chiar şi cu Norvegia, campioana olimpică încă, dar care nici n-a existat pe teren miercuri. Hai România!