Gabriel MANȚĂ

Cine nu a lăcrimat la meciul Danemarca-România are sânge de chirurg prin vene. Handbalul feminin ne-a adăugat un reper pe harta evenimentelor sportive de pus la rană. Fetele noastre au interpretat perfect rolurile rezervate lor de un scenarist nebun şi divin. Sigur, încă n-am câştigat medalie, dar e aproape o impietate să ne raportăm material după toată paleta de sentimente prin care am fost tăvăliţi miercuri seara. Bineînţeles, peste tot şi toate, Cristina Neagu. În 2010 am comparat-o şi eu cu Messi aici, acum mi se pare că e un fel de Ibrahimovic. Atunci era tânără şi tăcută, acum e tot tânără, dar experimentată şi conştientă de valoarea ei, asumându-şi statutul de lider în teren, la time-out sau la declaraţii. Este o combinaţie aparte şi irepetabilă de talent, creativitate şi forţă. Aceasta din urmă este una provenită din supleţe, exact ca la Ibra, care nu e vreun mătăhălos. Elogiul suprem pentru Cristina Neagu mi s-a părut atunci când a fost anunţată jucătoarea meciului. Bineînţeles, toată lumea ştia că ea va fi. Iar într-o sală care oscila între tristeţe şi admiraţie, colegele ei au bătut parchetul cu palmele, ca o închinare simbolică pentru o jucătoare din altă lume. Acest episod m-a impresionat încă mai mult decât mănunchiul celorlalte momente impresionante.

Să spunem ce se cuvine şi despre cele două surori-arbitru. Puteau să ne ciupească şi n-au făcut-o. Acea ultimă lovitură de la 7 metri, pe care portăriţa daneză a apărat-o la Neagu, putea să nu fie acordată şi n-am fi avut ce să le reproşăm. Iar gazdelor nu le-a făcut nicio concesie, chiar niciuna. Mai rar aşa ceva, dar arbitrajul chiar s-a ridicat la nivelul jocului.

Ce urmează? După campioana mondială şi ţara gazdă, iat-o şi pe campioana europeană şi olimpică, Norvegia! Ca şi data trecută, scriu în ziua jocului şi îmi voi face iarăşi datoria de sceptic de serviciu. Un plan anti-Neagu va fi pus la punct. Şansă pentru celelalte fete de a face meciul vieţii. La fel şi pentru suedezul de pe bancă. Nu îndrăznesc să sper. Mai bine aşa.