Doru POPOVICI

Când abia scăpaserăm de comunişti (sau măcar aşa ni se părea atunci, în 1990), am reuşit performanţa de a-mi face o armată de duşmani din rândul fanilor unui domn pe care o majoritate a românilor îl percepea că pe o victimă a defunctului regim: domnul Cristian Ţopescu, un fel de legendă a televiziunii. Domnia sa a ajuns la acest statut, de legendă, fiindcă fusese interzis o vreme pe post după ce la un meci de fotbal (unul cu Suedia, cel în care Cămătaru reuşea un gol senzaţional care ne-a şi adus o calificare istorică la un turneu final european) a zis o chestie care a deranjat regimul. Nici nu fusese mare şi tare zicerea, ci mai degrabă pe Ţopescu îl luase gura pe dinainte, el nefiind nici atunci (şi, evident, nici acum) de o inteligenţă ieşită din comun. Ei bine, cum ziceam, cândva, după Revoluţie, mi-au sărit la beregată sute de fani după ce scrisesem că nici mare disident nu-mi aduc aminte să fi fost individul, şi nici mare sculă de comentator. Puţin şmecher, însă, da. Astfel încât a cultivat cu grijă imaginea de erou, ajungând pe la o vreme chiar şi în Parlament. Unde, evident, n-a deranjat preţ de 4 ani (sau 8?) pe nimeni, absolut nimeni, nici măcar cu o vorbă. Cum nici pe vremea "disidenţei" sale n-o făcuse decât o dată, şi aia din prostie. Că despre asta e vorba, şi nu de altceva, stau mărturie evenimentele din ultimele zile: nebăgat de nimeni în seamă de ceva vreme, Ţopescu s-a gândit că e vremea să se bage singur. Aşa că într-un interviu din Gazeta Sporturilor zice cum i-ar fi povestit lui cândva Nicu Vlad că pe vremea când ajungea campion olimpic se dopa cu polonicul! Iar Vlad, acum preşedinte al Federaţiei de Haltere, zice că-l dă în judecată şi-l băgă şi la pârnaie pe neisprăvitul cel bătrân. Ei, şi uite-aşa poate ajunge Ţopescu dizident cu repetiţie!