Doru POPOVICI

Abia începuse Campionatul Mondial de Rugby. Noi nu jucaserăm încă. Atunci am scris articolul care probabil va apărea tot azi, dar în "Jupânu'", pe care îl intitulasem "Încăciulaţii", ideea de la care am pornit fiind aceea că nu putem aştepta nimic bun de la flăcăii din Naţionala noastră, din moment ce arma lor de bază la plecarea spre Londra fusese... căciula, model Decebal (despre care evident că n-au auzit decât les connaisseurs, maximum câte trei per ţară de pe planeta asta!) cu care prietenul nostru Hari Dumitraş îi echipase pe băieţi chiar pe aeroport. Aşadar: ăia vin cu Haka, ăilalţi cu o viteză demenţială, ceilalţi cu nişte pase halucinante, încă alţii cu o grămadă-tăvălug, iar noi... cu o căciulă! Nu mai vorbesc de tradiţionala vorbă românească, aia cu mersul cu căciulă-n mâna la stăpânire! Ceea ce bănuiam că se va întâmpla s-a întâmplat, chiar cu asupră de măsură: în meciul de debut, ai noştri s-au străduit (şi, culmea!, au şi reuşit) ca mai mult de jumătate din repunerile din tuşă să le dea cadou adversarilor, chestie care intră fără ezitare la categoria ne(mai)făcute. Nici de dracu', darămite de o Naţională participanta la World Cup! Meciul al doilea, în care adversarii, la fel ca şi cei din primul, şi-au odihnit mai toţi titularii, s-a încheiat cu un mare pas înainte: n-am mai pierdut toate tuşele, în schimb le-am pasat lor direct mingea, cam după 2-3 pase din fiecare şarjă, întrucât la noi mingea merge din om în om, mai al dracu' decât la handbal, nefiind nici o greutate să ştii unde va pleca pasa următoare, deci intercepţia vine de la sine. Astea au fost meciurile "grele", planificate să le pierdem încă de acasă. Face cineva pariu că pe alea "uşoare", care abia urmează, o să le pierdem la scoruri şi mai mari?