Doru POPOVICI

E ciudat acest sport în care, când ţi-e inima în gât, în loc să se desfăşoare faza care ar putea fie să te facă fericit, fie să te bage în depresie, combatanţii pun de... o şedinţă! Era ultimul minut de joc în antologicul Africa de Sud - Japonia, iar japonezii beneficiau de o lovitură de pedeapsă. Având în vedere faptul că transformarea ei ar fi făcut ca partida să se încheie la egalitate, 32 - 32, lucru de neimaginat pentru orice om care a auzit de rugby, era pe deplin logic ca japonezul ăla care se ocupă nu doar de transformări, dar mai şi înscrisese un eseu fabulos, să-şi potrivească mingea pe farfurioara aia de plastic şi să o trimită printre "beţe", cum se zice în jargonul rugbiştilor. În loc de asta, toată echipa japoneză se adună în jurul locului de unde se dictase penalitatea, începe şedinţa, iar la sfârşitul acesteia, după câteva secunde adică, japonezii explică arbitrului că refuză transformarea, executând apoi o lovitură în tuşă! Nebunia constă în aceea că ei, pentru care "victorie" într-un asemenea meci însemna până acum să ia bătaie la o diferenţă mai mică de 50 de puncte, nu acceptau egalul care era ca şi făcut. Poziţia pentru lovitura aceea de pedeapsă era una centrală, şi zău că aş fi transformat-o şi eu. Ei bine, japonezii au aruncat "oul" în tuşă, a urmat o serie de grămezi în care au introdus ei de fiecare dată, ele migrând spre latura dreaptă a terenului. De unde, la o ultimă grămadă ordonată, a urmat o şarjă demenţială până pe partea cealaltă, finalizată cu un eseu care le-a adus ce şi-au dorit: victoria cu 34 - 32! În care, sunt absolut convins, crezuseră încă de la început. Doar ei, cei din teren. Restul locuitorilor planetei, categoric nu. N-o fi cumva un model demn de urmat de oricare practicant al oricărui sport? Inclusiv fotbalişti. Şi mai ales cei români.