Gabriel MANȚĂ

Spuneam deunăzi că ar fi plictisitoare Copa America, dar ea ţine să mă contrazică, fiind mai mult decât atât: de-a dreptul nocivă. Cu această ocazie, salut cuvântul „mârşav”, folosit în titlu de Theo Jumătate pe gsp.ro, pentru a-l descrie pe fotbalistul chilian, nepomenit rămână numele său, care i-a băgat deştul în fund lui Cavani! Şi Radu Cosaşu remarcă această urâţire a fotbalului de pe respectivul continent, punându-l oarecum pe seama europenizării. Dacă-i aşa, atunci acest altoi a creat un mostru. Cu zeci de ani în urmă, când Cupa Intercontinentală se juca tur-retur, jucătorii lui Milan aveau parte de nasuri sparte şi oase rupte, ceea ce acum a ajuns să se facă organizat, tactic, ştiinţific. Aşa că sud-americanii îşi dau la gioale într-o veselie, Messi fiind avertizat chiar de arbitru că „aici nu e Europa”! Rezultă nişte meciuri fragmentate şi, pur şi simplu, urâte. Mi-am pierdut două nopţi să văd vârfurile sferturilor, Argentina-Columbia şi Brazilia-Paraguay, şi le mulţumesc din inimă organizatorilor că m-au scutit de prelungiri. M-am mai destins puţin la loviturile de departajare, cu mingile alea transformate în sateliţi de nişte băieţi care priveau apoi acuzator la... punctul cu var! Dar Brazilia, ea rămâne marea pierzătoare a acestui turneu, şi nu doar tautologic, pentru că a pierdut, ci pentru sărăcia lucie a jocului etalat, un afront la ideea de Copacabana. În absenţa suspendatului Neymar, singurul superstar-adevărat, greul a căzut pe un superstar-scăpătat (Robinho), pe un superstar-geometru (Wilian) şi pe un superstar-fundaş (Dani Alves). Dintre aceştia, primii doi nu au mai prins finalul pe teren, selecţionerul într-o Dunga scoţându-l pe Wilian la 1-0, iar pe Robinho în minutul 87, că doar era prea obosit pentru a mai executa şi el un 11 metri, acolo...

Concluzionând, jocurile par a fi făcute pentru o finală între Chile şi Argentina. Gazdele vor face tot ce trebuie pentru a-l opri pe Messi, cel care a declarat cu emfază că şi-ar ceda toate trofeele de la club pentru a câştiga Copa America. Cred că Piticu e obsedat şi el de comparaţia pe care o fac toţi între el şi Maradona, care are avantajul titlului ăla mare, Supremul, din 1986, dar fără aur olimpic şi fără Copa. Dacă ăla mare nu-i chip, sunt bune şi două mai mici.