Gabriel MANȚĂ

Toamna trecută, m-am pomenit că fii-miu, 12 ani, îmi spune că el nu mai vrea la meciuri, vrea doar la antrenament. Era portar la una din şcolile astea multe de fotbal pe teren sintetic. Bineînţeles, am purtat muncă de convingere, că trebuie să învingă presiunea, că greutăţile sunt făcute să fie depăşite etc. Încă de la primul meci al copiilor, am fost frapat de atitudinea părinţilor. Un nene ce părea atotştiitor îl dirija pe fii-su ca pe o marionetă, du-te acolo, vino-ncoace, strânge-n centru, dă din prima... L-am întrebat dacă este antrenor şi s-a uitat la mine bănuitor că-l iau la mişto. I-am susţinut privirea cu toată candoarea de care eram capabil. Am continuat să merg meciuri şi nu a existat zi fără să aud doi-trei-zece părinţi strigându-i arbitrului „ţi-ai bătut joc de copiii ăştia!”, iar asta şi doar dacă greşea un aut. Sau, către organizatori, referindu-se tot la arbitru: „unde l-aţi mai găsit şi pe-ăsta?!”... Când, înaintea unor meciuri, a venit antrenorul la mine şi m-a rugat să arbitrez, fiindcă omul cu fluierul nu putea ajunge la timp, am simţit fiori reci pe şira spinării. Am încercat să refuz, dar păream cel mai calificat dintre spectatori, doar aveam cea mai veche echipă din campionatul de minifotbal bucureştean! Am dus meciul cu bine la capăt, însă eram leoarcă de sudoare, mi se părea că aud murmure la fiecare decizie. Oricum, îmi ajunsese, la meciul următor m-am autorecuzat, mai ales că urma să joace chiar fii-miu. În toată perioada asta de privitor, am constatat că mulţi copii s-au contaminat cu o atitudine nesănătoasă, protestează la deciziile arbitrului, simulează, vor să câştige cu orice preţ. Am citit deunăzi că unii psihologi consideră că spiritul sportiv s-a pervertit, aducând dovezi că întrecerile promovează forme inferioare de înţelegere etică şi determină dezvoltarea unui standard moral inferior! Să se fi pierdut mintea sănătoasă din corpul sănătos? Competiţia dintre copii nu mai este încurajată nici în învăţământ, de-aia s-a renunţat la note la clasele mici, iar unele şcoli din Occident iau în calcul renunţarea completă la sistemul de notare.

După un antrenament, mergând spre casă, am trecut pe lângă şcoala la care învăţasem eu. Pe fostele terenuri de fotbal pe care băteam zilnic mingea era acum o sală de sport impunătoare, dar inaccesbilă. Mai în spate, un teren secundar era înconjurat de garduri înalte, cu un lacăt mare la poartă. Când am ajuns în spatele blocului am privit parcarea cu alţi ochi: acolo fusese maidanul copilăriei, cu porţi între copaci. Şi atunci mi-am dat seama că fii-miu, prin dorinţa de a face doar antrenamente, îşi cerea de fapt dreptul la joacă.