Ultimul lucru pe care doream să-l văd era o manifestare grobiană a lui Gigi Becali, de exprimare a bucuriei pentru titlu, cu burta pe-afară. Se pare că, până la urmă, pretenţia sa de a fi numit Gheorghe nu e eligibilă, el neizbutind să omoare balaurul din conştiinţa sa. Păcat, apreciasem şi chiar mă impresionase puterea sa de a-l păstra pe Gâlcă în momente de cumpănă, după cum mi-a plăcut şi afirmaţia sa că nu va mai influenţa destine, fiecare fiind responsabil de al lui. Asta până când s-a apucat să sune pe la televiziuni (o luăm de la capăt...) ca să se laude, înainte de meciul teoretic capital de la Iaşi, că numai datorită lui Steaua se mai află în lupta pentru titlu, ba şi cine va fi viitorul antrenor. Oare atât de puţin îl duce capul pentru a realiza cât rău produce sau pur şi simplu nu îi pasă?! Nu iese în avantaj nicicum.
Spuneam că meciul de la Iaşi era doar teoretic decisiv pentru că nimeni nu-şi imagina scenariul de la Târgu Mureş. Dacă echipa ardeleană ar fi câştigat meciul cu Oţelul, m-aş fi bucurat pentru încă un oraş trecut pe harta fotbalului nostru, pentru Ciubotariu, un antrenor cu un bun-simţ rar în branşă. Dar, de data asta, speram să mă bucur pentru celălalt antrenor, colegul meu de generaţie, un alt om în adevăratul sens al cuvântului. Dacă meciul de la Iaşi a fost o luptă oarbă, cu unii jucători de bază, aceiaşi, ca nişte găini fără cap (dar Popa s-a scos la ultima impresie, în finala Cupei), la Târgu Mureş, până la golul doi al gălăţenilor, a fost canonadă! Dorinţa prea mare a generat disperare şi a mai lipsit şi stropul acela izbăvitor de noroc. S-a pierdut trenul care opreşte o dată-n viaţă...
Da, Steaua a terminat pe brânci, dar Gâlcă a fost sabotat tot sezonul de conducerea din puşcărie prin vânzarea continuă de jucători, dar şi de o parte a jucătorilor rămaşi. Iar Steaua lui 2014-2015 chiar a fost una prizabilă, fără Meme, fără Reghe şi consoarta, suficient de mult şi fără Becali. Sigur îmi va lipsi. Şi iată că a câştigat şi Cupa, ca să fie ceva într-adevăr de referinţă.