Doru POPOVICI

Un cititor mai mult decât fidel al acestei rubrici m-a sunat marţi pe la prânz, după ce Stuart Bingham ridicase deja trofeul de campion mondial la snooker, certându-mă că am avut gură spurcată (de fapt, tastatura spurcată!) când am scris, chiar în ziua ultimă a finalei, că ar putea câştiga titlul. Dincolo de faptul că nu mi-am imaginat nicio clipă că Bingham ar putea realiza în 2015 ceea ce n-a reuşit într-o întreagă carieră, de 19 ani, ca profesionist, trebuie totuşi găsită şi o explicaţie a fenomenului. Despre talent nici nu poate fi vorba, atât timp cât în jurul mesei de snooker bântuie alde Ronnie, Judd sau proaspăt apărutul, chiar la acest mondial, McGill. Diferenţa dintre oricare dintre ăştia şi Bingham este mai mare ca aceea dintre Ibrahimovici şi Dodel, dacă ne referim strict la talent. Nici munca, tenacitatea, perseverenţa nu sunt răspunsurile, deoarece şi Bingham, şi cei talentaţi, muncesc pe rupte între competiţii. Un mare campion, prima mea dragoste în snooker, Steve Davis, spunea odată că în fiecare zi a vieţii lui, începând de pe la 16 ani, a petrecut măcar 8 ore la masa de snooker. Iar asta se vede: Steve a câştigat de mai multe ori titlul mondial, iar ca bonus a devenit campion mondial şi de biliard, şi de trick shot! Unde, totuşi, "a făcut diferenţa" Stuart Bingham, la ce capitol? Răspunsul e relativ simplu, iar lucrul s-a văzut cu ochiul liber pe toată durata competiţiei: la cap! Bingham a jucat mereu cu o detaşare nebună, probabil şi/mai ales datorită statutului de outsider, el chiar neavând nimic de pierdut. În momentele decisive, toţi ceilalţi au făcut ceea ce au mai făcut şi altă dată: Ronnie s-a plictisit, Judd s-a pierdut, iar Murphy, în finală, a renunţat practic la luptă când l-a văzut pe Bingham revenind uluitor de două ori. Eu am mai sesizat şi că la nenumărate bile "bâlbâite", care oscilau între colţurile buzunarelor, lui Bingham i-au intrat aproape toate, iar celorlalţi nu. A avut, adică, şi multă baftă. Dincolo de toate însă, decisivă rămâne chestia cu capul, ceea ce mă face să susţin că într-adevăr a meritat titlul. Altul n-o să mai câştige nici dacă ar trăi 1.000 de ani.