Un om liber: Adrian Mutu

Ieri, în „Gazeta Sporturilor”, o ştire pe una din paginile mai puţin citite anunţa că au încetat represaliile clubului Chelsea la adresa numitului Mutu Adrian, de meserie cam fără, fost angajat cu balonul la numita echipă. Nu are rost să detaliem întreaga tărăşenie în urma căreia Mutu a devenit dublă victimă: a propriei prostii dar şi a ranchiunei ruso-anglo-portugheze (că doar Mourinho e cel care a declanşat mizeria) la adresa românilor (în general, presupus) prin reprezentantul lor la Londra. Sfătuit prost de nişte proşti care acţionau sub numele generic de Becali, Mutu a încercat atunci să scape de suspendare şi de plata daunelor de imagine alegând varianta hard: aceea de a înjura în stânga şi-n dreapta, de-a valma, ruşi, englezi şi portughezi la pachet, consideraţi cumva vinovaţi de tâmpenia lui Adi! Eroare: când joci în deplasare, mai ales în Anglia, tactica ofensivă este cel mai adesea fatală, că ăia nu ştiu decât să atace, şi ca atare te prind descoperit. De parcă n-ar fi fost de ajuns suspendarea, alde Abramovici s-a simţit lezat şi la imagine, ca englez pursânge (făcut, nu născut!) ce se află de când a evadat din Rusia cu miliardele-i prăduite prin Siberia. Aşa că i-a cerut (şi în cele din urmă şi obţinut) vreo 20 de milioane de la Adi sub formă de daune morale. Paranteză: dacă fapta lui Mutu merita aşa pedeapsă, atunci Abramovici, după orice lege, a bunului simţ măcar, ar trebi să înfunde bulăul cam vreo 14.000 de ani, cum doar americanii mai dau sentinţe. În sfârşit, Mutu a reuşit cumva să fenteze toate sechestrele şi popririle, ba să-şi reducă şi suspendarea, astfel încât a reuşit să mai păcălească vreo câţiva ani şi nişte cluburi italiene şi franţuzeşti, şi pe patronii acestora, şi pe spectatori, în general fotbalul. Faptul că după retragere încetează şi obigativitatea plăţii daunelor e bun. E momentul când Mutu ar putea începe o viaţă nouă. Vorba e: după atâtea vieţi noi, începute şi neterminate, ăsta chiar o pricepe ce-i aia o viaţă nouă?