Unde educaţie nu e...

... nici fotbal n-are cum să fie. Am urmărit în ultimele câteva zile o sumedenie de meciuri ale căror scoruri finale au fost stabilite în ultimele câteva minute. Până atunci, adică prin minutul 80, fusese 0-0 sau se înscrisese doar un gol, de o parte sau de cealaltă. Au fost însă nişte iureşuri pe final ceva de speriat. Şi în Anglia, şi în Spania, şi în Italia. Am văzut antrenori disperaţi până la prelungiri şi care au devenit euforici la extrem după. Şi invers. Am văzut echipe cărora nu le-a ieşit nimic în timpul regulamentar, întorcând rezultatul în doar 3-4 minute. În toate aceste situaţii-limită este vorba în primul rând de atitudine, de devotament, de încredere. Peste toate, de inteligenţă în joc, tradusă simplu prin folosirea la maximum a propriilor resurse şi mai ales de evitarea oricăror întreruperi ale jocului. Aşa procedează toate echipele mari atunci când se află în dificultate: jucătorii îşi văd de alergat, de pasat, centrat, şutat, dar evită orice fel de contact cu adversarul care atât aşteaptă pentru a se tăvăli şi rostogoli ca în crizele de epilepsie, chemând desigur medicii, ba şi ambulanţa, chiar dacă n-a fost vorba decât de o vagă atingere nu contează în ce zonă. Prin comparaţie, la noi (ceea ce nu e deloc surprinzător, fiindcă aici totul este altfel decât în restul lumii) echipa care ar avea nevoie ca de aer măcar de un gol uită să atace, iar când e vorba de contact fizic, jucătorii ei se aruncă precum turbaţii. Un recent exemplu vine din Cupa României. La Mioveni, Dinamo avea nevoie de golul egalizator. Spre uluirea mea, ataca tot cu câte doi sau trei jucători. Ţin minte o fază din minutul 72, când unul din cei trei a centrat, iar ăilalţi doi erau în careu, înconjuraţi de vreo opt adversari. Argeşenii au degajat tare, până în terenul lui Dinamo. Unde, ce văzurăm? Fix opt dinamovişti şi nici un adversar! Cum să dai gol? Să le fi zis antrenorul să atace apărându-se!? De cine? Iar în minutele rămase, Dinamo a făcut vreo şapte faulturi! Unde educaţie nu e...