Gabriel MANȚĂ

UEFA are pe masa de lucru două dosare despre violenţa pe stadioane. Cel de la România-Ungaria e important pentru că ne priveşte direct, pe când cel de la Serbia-Albania duce politica de securitate într-o nouă dimensiune. La Bucureşti s-a întâmplat ceea ce era firesc să se întâmple. Gradul de risc depăşea orice derby bucureştean, la meciul cu pricina fiind prezente toate cele trei galerii din capitală, plus oltenii, başca ultraşii de la U Cluj. Aceştia din urmă sunt nelipsiţi de la meciurile cu maghiarii, ei erijându-se în reprezentanţii clubului care a preferat să plece în bejanie după Diktatul de la Viena, decât să joace în campionatul Ungariei, precum rivala CFR. Nucleele dure ale acestor galerii sunt înţesate de indivizi pentru care a călca pe cineva în picioare, la propriu, reprezintă un mod de viaţă. Nu exagerez, de-a lungul timpului am văzut cu ochii mei cum se propaga teroarea pe unde treceau. Ferească Dumnezeu să nimereşti în tramvai sau metrou cu câte o astfel de adunătură. Faptul că unii lideri sunt interlopi nu face decât să mă confirme. Dincolo, firma de pază îşi activează şi ea brutele ei. Cefe groase, care lovesc sacul de dimineaţă până seara, abia aşteaptă „meciul” lor, cel mai bun antrenament. Cu public, desigur. Iar cei care sunt prinşi la mijloc, imprudenţi sau naivi, vor avea mereu cel mai mult de suferit.

La Belgrad n-au fost suporteri oaspeţi, dar rivalitatea dintre sârbi şi albanezi nu mai era doar istorică, ci trăită acum, zi de zi. O provincie cu populaţie majoritar albaneză s-a desprins de Serbia, nu fără vărsare de sânge, iar mulţi internaţionali albanezi erau kosovari. Nu insist asupra evenimentelor, sunt convins că le cunoaşteţi, aş vrea doar să subliniez că jucătorii albanezi au fost trataţi ca nişte eroi la Tirana. Cică numai nişte războinici adevăraţi s-ar fi luptat aşa pentru steagul ţării lor... Nu cred că jucătorii albanezi erau la curent cu ce li se pregăteşte, căci, judecând la rece, evenimentele puteau lua o turnură tragică. Platini se temea de un atentat cu o bombă transportată de acea dronă, dar chiar şi aşa, sfidarea spectatorilor sârbi mi se pare de o inconştienţă vecină cu nebunia. Era suficient ca forţele de ordine să cedeze, mai mult sau mai puţin voit, şi totul să se transforme într-un măcel. Fotbaliştii albanezi ar fi fost nişte eroi morţi, doar pentru că un dement n-a avut jucării cu telecomandă când era mic.