Ligheanul cu jăratec

Nu s-ar fi mirat nimeni dacă la pauză, în loc de 0-0, ar fi fost 0-4. Sau, hai, 1-5, dacă ar fi fost ca atât Steaua cât şi Aalborg să fructifice toate ocaziile avute în prima jumătate a partidei ăsteia a cărei desfăşurare pare acum, la o zi după, rodul imaginaţiei vreunui aprig consumator de etnobotanice. A fost o primă repriză în care din nou, ca în fiecare din meciurile Stelei din acest sezon din cupele europene (ea a jucat deja în ambele, nu?), salvarea s-a numit Arlauskis, da-i-ar Domnul sănătate celui care l-a gonit la timp pe Tătăruşanu în Italia! Fiindcă, oricât de bun ar fi fost, Tătă n-ar fi putut apăra toate mingile pe care Arla le-a transformat în coşmaruri pentru cei cărora le-a scos goluri ca şi făcute. Tot aşa şi alaltăieri: cinci şuturi apărare senzaţional şi un 0-0 la pauză perfect îngrijorător în perspectiva unei a doua reprize contra unei echipe care probabil că are ceva condiţie fizică. Apropo: în Gazeta Sporturilor de ieri, Keşeru a primit nota 10 (bravo!), iar Arla doar 9 (huo!), ceea ce nu-i tocmai fair, fiindcă la un eventual 0-1 sau 0-4 la pauză, probabil că nu mai apuca Keşeru să dea vreun gol, nicidecum 3. Iar ăsta e doar meritul lui Arlauskis. Ce s-a întâmplat, totuşi, de a reuşit Steaua să producă minunea, ca (pardon) calul lui Harap Alb, devenind din mârţoagă pursângele din basm? Păi, cred eu, jăratecul pe care l-a înghiţit i-a fost oferit nu în lighean, ca în poveste, ci pe punctul văruit de la 11 m, de un arbitru minunat, singurul din 1.000 care putea acorda penalty la faza aia... ba şi un bonus: cartonaş roşu portarului! Din acel moment, a fost clar că danezilor le-a dispărut fotbalul! N-au înţeles regulile după care se joacă, în minutele rămase făcând evidente eforturi doar în direcţia asta. Nu vă grăbiţi să vă entuziasmaţi de cele 6 goluri marcate, frumoase, e drept, dar date unei echipe năucite. Nu la fel de năucite ca Astra, pe care fotbalul a lăsat-o din cu totul alte cauze. Nu mă întrebaţi care-s alea, că habar n-am. Dar a lăsat-o de tot.