Gabriel MANȚĂ

Oricum te-ar chema, oriunde ai juca, bagă asta la cap: arbitrul poate fi ca şi tine. Adică ca un om (sic). Poate avea toate calităţile tale, alea multe, dar şi defectele. Deci poate fi şi răzbunător. Tu poate îţi închipui că îl intimidezi cu protestele tale, dar de fapt îl întorci împotriva ta şi a echipei tale. Sigur că el ar trebui să fie „zen” şi să considere că s-au şters toate jignirile tale cu un simplu cartonaş galben. Aproape niciodată nu se întâmplă aşa. El te va pune la index şi îţi va arăta cu prima ocazie cine e şeful. Pentru că poate. Şi uite aşa, dragă fotbalistule, te uşurezi cu boltă şi pe munca ta, şi pe a colegilor tăi. Ceea ce îi dai tu unui om (deci şi arbitrului, am stabilit deja), aia îţi întoarce. Dacă vrei să te respecte, ghici ce-ar trebui să-i oferi. Sigur că vor fi situaţii în care vei fi „furat” (de fapt, recunoaşte, de cele mai multe ori faci panaramă ca să-ţi ascunzi propria greşeală sau neputinţa), dar chiar şi atunci nu vei putea decât să înrăutăţeşti lucrurile. De ce ai face asta, doar ca să-ţi hrăneşti ego-ul ăla supradimensionat? Dragă fotbalistule, dacă nu pricepi toate astea, se poate folosi şi un etalon pe care tu sigur îl preţuieşti, deşi rareori la adevărata lui valoare. Banul. Cartonşul galben încasat pentru proteste ar trebui să fie pentru tine un lux pe care să nu ţi-l poţi permite. Dacă aş fi antrenorul tău, l-ai plăti cu un procent însemnat din leafă. Începând de la 50.

Dragă fotbalistule, multe aş mai avea să îţi spun. Dar tu ai deja un antrenor. S-ar putea să nu îţi ajungă. Mai ia-ţi unul. Un antrenor de viaţă, mai nou aşa îi zice. Life coach. E plină piaţa. El (ea) te poate învăţa şi cum stă treaba cu arbitrul. Cu liberul arbitru.

PS Acest articol a fost inspirat de maniera în care se poate ruina un sezon, pornind de la două cartonaşe galbene, primite pentru proteste, de doi jucători ai Petrolului, ulterior eliminaţi.