Doru POPOVICI

Prăpădul a început încă de miercuri, când Steaua a dat recitalul ăla de umor, finalizat cu o statuie pentru Moţi, a continuat joi cu comicii Astrei, salvaţi doar de bafta chioară, şi cu Petrolul care a dat-o pe dramă, că de la o bucată te buşea plânsul văzând cum lui Mutu îi trebuie vreo 30 de secunde numai pentru a se ridica din iarbă. Am zis „iarbă”? Scuze, fără intenţie, am vrut să spun „gazon”. Mă gândeam că a fost suficient şi că sfârşitul lunii îmi/ne va aduce şi ceva bucurii. Când colo, ce să vezi? Sfârşitul lunii s-a transformat în sfârşitul lumii. Apocalipsa, soro, parol! A venit mai întâi Halep, cea despre care am scris aici, preluând şi din ideile colegului de radio, Sorin Avram, că şi-a atins deja vârful carierei, pentru ea urmând doar căderea. Da, dar nu prăbuşirea!

Fiindcă ne-a fost dat să vedem o Halep cu care a măturat asfaltul o croată neomologată, al cărei maximum sportiv cică fusese atins prin 1999! Hai, când o iei de la Şarapova ori de la Bouchard mai poţi vorbi de accident, de formă, de speranţe, dar când te fugăreşte malaca aia din colţ în colţ şi te goneşte definitiv după nici măcar o oră, atunci n-ai ce să mai pretinzi... decât, eventual, să-ţi mai cânte odată la ureche artistul suprem Marcel Pavel. Ei, trece şi asta, mi-am zis. În fond, nu-i mare surpriză, ci doar parcă a venit prea curând trezirea (oare!?) la realitate. Mai avem, însă, prilejuri de bucurie în acest weekend, cum ar fi Campionatele Mondiale de canotaj, unde barca noastră de 8+1, medaliată peste tot şi mereu, recent chiar cu aur la Europene, urma să îmi salveze sfârşitul de săptămână. Era. Că pe balta aia, câştigătoarele, americancele, trecuseră de vreo 6 secunde linia, când au izvorât şi ale noastre. Iar între timp mai terminaseră şi Canada, şi China. Un loc 4 penibil, cu explicaţii ca la fotbal: da, ălea au de unde alege, din vreo 2.000, iar la noi sunt fix 12 canotoare, din care trebuie selectate 8. Zău, bă? Da' pe vremea lui Susanu şi Lipă, câte canotoare aveam, milioane?